Main menu

header

510 25 1de Andrei Dicu

Mai în glumă, mai în serios, nebunia şi geniul merg mână în mână. Numai că, înainte de a aspira cu toţii să devenim nebuni de legat, în speranţa că talentul ne va îmbrăţişa, să aruncăm un pic ochii spre ororile din secţia de psihiatrie. Acolo vom face cunoştinţă cu partea întunecată a primilor 10 creatori din istoria omenirii, cărora medicii le-au dat un verdict dur: „Da, maestre, sunteţi complet sonat!”

N.V. Gogol

Şi-a ars manuscrisele, împins de Diavol

Scriitorul rus Nikolai Vasilievici Gogol (1809-1852) a fost un caz clasic de schizofrenie, combinată cu psihoză periodică. Autorul lui „Taras Bulba” suferea din pricina unor halucinaţii vizuale şi auditive, avea perioade de apatie şi de letargie, până la imobilitatea totală şi la incapacitatea de a răspunde la stimuli externi, stări depresive, ipohondrie în formă acută şi claustrofobie. Era convins că toate organele din corpul său sunt oarecum amestecate, iar stomacul este „cu susul în jos”. Manifestările schizofreniei l-au urmărit pe Gogol întreaga viaţă, dar în ultimul an boala a progresat. Când sora unui prieten apropiat a murit de febră tifoidă, Gogol a suferit cel mai puternic atac de ipohondrie, care l-a făcut să recunoască: „Am fost invadat de teama de moarte”. S-a retras în rugăciuni neîntrerupte şi a refuzat să mai mănânce, plângându-se de slăbiciune şi de stare generală proastă. Deşi doctorii nu-l diagnosticaseră cu nicio boală, cu excepţia unei mici tulburări gastrointestinale, Gogol susţinea că este suferind în ultima fază. Într-o noapte, şi-a ars manuscrisele, pentru ca dimineaţa să motiveze că a fost împins de Diavol.

Posibilă otrăvire cu mercur

Starea sa s-a deteriorat în mod constant, iar tratamentul primitiv din acele timpuri (lipitori în nări, învelirea în cearşafuri ude) nu a dat rezultate, astfel că, la 21 februarie 1852, scriitorul a murit. Adevărata cauză a decesului a rămas neclară. Există ipoteze diverse, de la otrăvire cu mercur până la „obligaţii contractuale faţă de Satana”. Cu toate acestea, cel mai probabil, Gogol s-a epuizat nervos şi fizic. El trăieşte însă prin opera sa, din care respiră dragostea specifică pentru omul mărunt, constând din jumătate dezgust, jumătate milă.

Van Gogh

I-a trimis iubitei sale urechea în plic

510 25 2Automutilarea este o altă prăpastie în care pot cădea bolnavii psihic. Cazul lui Vincent Willem van Gogh (1853-1890), pictor olandez de geniu, este edificator. Van Gogh suferea de schizofrenie, manifestată prin halucinaţii vizuale şi auditive, convulsii, accese de agresivitate, alternate cu bucurie nemotivată şi cu tendinţe sinucigaşe. În timpul unei crize, van Gogh şi-a tăiat lobul stâng şi partea de jos a urechii, pe care le-a ambalat într-un plic şi le-a trimis iubitei sale, ca suvenir. Imediat, a fost internat în spitalul de boli mentale din Arles, apoi la Saint-Remy şi la Auvers-sur-Oise. Artistul a fost conştient de boala sa („Trebuie, fără echivoc, să mă adaptez rolului de nebun. Totuşi, aş prefera să mor din pasiune şi nu din plictiseală”, scrisese el) şi până la moarte a continuat să lucreze, în ciuda lipsei complete de interes a cumpărătorilor pentru lucrările sale.

Un cerşetor care mânca vopsele, miliardar post-mortem

A dus o viaţă de cerşetor înfometat şi, în timpul lucrului, îşi mânca deseori vopselele. Totuşi, în perioada „nebuniei” au fost create celebrele picturi „Cafeneaua de noapte”, „Câmp de grâu cu ciori”, „Noapte cu stele”. La 27 iulie 1890, van Gogh s-a rănit mortal, împuşcându-se cu un pistol. Poate, pentru a-l înțelege pe Vincent, ar trebui spus că fratele său, Theo, a murit de sifilis paralizant, sora sa, Willemina, a pierit de demență, fiind internată aproape 40 de ani într-un azil psihiatric, iar fratele, Cornelis, s-a sinucis în 1900.

De la van Gogh ne-a rămas înţelegerea faptului că valoarea artistică a unei opere este relativă. Cerşetorul nebun, care „mâzgălea” flori de floarea-soarelui strâmbe, a devenit post-mortem un campion al vânzărilor la licitaţie. Modul creativ al lui van Gogh (culori strălucitoare, scene dinamice, realitate distorsionată grotesc, atmosferă de coşmar sau vis fericit de copil) a influenţat mulţi artişti contemporani.

Guy de Maupassant

Două tentative de suicid eşuate

510 25 3Paralizia cerebrală progresivă i-a venit de hac marelui scriitor francez Guy de Maupassant (1850-1893). Încă din primii ani, a suferit de ipohondrie, a acuzat tendinţe sinucigaşe, convulsii, delir şi halucinaţii. Lui Maupassant îi era foarte frică să nu înnebunească. Din 1884, scriitorul a avut primele crize nervoase şi cele mai ciudate halucinaţii, la care adăugăm două tentative de suicid, o dată cu un revolver, a doua, cu ajutorul unui cuţit de hârtie, ambele eşuate. În 1891, Maupassant a fost internat la clinica doctorului Blanche, în Passy, unde a trăit în stare semiconştientă. Dincolo de toate acestea, „contagioase” pentru noi toţi au rămas fiziologismul şi naturalismul (inclusiv erotic) specifice creaţiei sale. De asemenea, Maupassant devenise celebru în epocă promovând necesitatea de a lupta cu societatea de consum, lipsită de suflet.

„Trebuie, fără echivoc, să mă adaptez rolului de nebun. Totuşi, aş prefera să mor din pasiune şi nu din plictiseală“ (Vincent Willem van Gogh)

Gogol era convins că toate organele din corpul său sunt amestecate, iar stomacul este „cu susul în jos“

Serghei Esenin

Victima alcoolului

510 25 4Serghei Alexandrovici Esenin (1895-1925), poet rus de un romantism tulburător, a fost un caz perfect de psihoză maniaco-depresivă. Poetul zdrobea mobilier în public, spărgea oglinzi şi veselă, strigând insulte. Din cauza crizelor repetate, provocate, de regulă, de consumul excesiv de alcool, Esenin a urmat, în câteva rânduri, tratamente în spitale de psihiatrie în Franţa şi în Rusia. După o lună de la externarea din clinica profesorului Gannushkin, Esenin s-a sinucis, tăindu-şi venele de la mâini şi apoi spânzurându-se de ţeava sistemului de încălzire, în hotelul „Angleterre” din Leningrad. În 1970, a existat o versiune de asasinare a poetului cu înscenarea sinuciderii, dar această ipoteză nu a fost dovedită.

Esenin a făcut din isterie normă stilistică, cu lacrimi şi suspine, iubire de sat şi de oameni ai satului.

Maiakovski: „Cu greu i-am refuzat lui Esenin invitaţiile insistente”

Prietenii au încercat să-l ajute pe Esenin, însă n-a fost chip. „Cu mare greutate l-am recunoscut pe Esenin. Tot cu greutate, i-am refuzat invitațiile insistente de a merge împreună să bem ceva, invitații însoțite de fluturatul unui teanc gros de bancnote. Toată ziua am avut în fața mea imaginea lui deprimantă, iar seara am discutat cu colegii mei despre ce s-ar putea face cu Esenin. Din nefericire, în asemenea situație, toată lumea se mărginește la discuții”, scria, în anul 1925, poetul Vladimir Maiakovski.