Main menu

header

626 28 1de Andrei Dicu şi Alexandru Brădescu

De la prima călătorie a unui om în spaţiul cosmic (Iuri Gagarin, la 12 aprilie 1961), Cosmosul a devenit cadrul în care sunt testate cele mai noi şi mai îndrăzneţe tehnologii, iar aplicaţiile militare şi-au găsit şi ele un teren propice. Aşa cum era firesc, aceste experimente sunt învăluite în mister, dar, după un timp sau după observaţiile astronomilor amatori, multe detalii ale misiunilor secrete au ieşit la suprafaţă. Iată amănunte referitoare la misiunile spaţiale secrete aflate în desfăşurare pe orbita Pământului, adică... deasupra capetelor noastre.

Satelitul rusesc Olimp-K, „umbra” americanilor

626 28 2Cea mai proaspătă desecretizare s-a petrecut chiar în 2015, când, imediat după lansare, satelitul rusesc Olimp-K şi-a schimbat de mai multe ori poziţia şi altitudinea, pe orbită. În luna ianuarie a anului trecut, altitudinea sa a coborât cu 260 de kilometri şi a devenit perfect circulară. În aprilie, Olimp-K s-a poziţionat între sateliţii Intelsat 7 şi Intelsat 901, uneori şi la o distanţă de 10 kilometri faţă de aceştia. General locotenent Samuel Greaves, purtător de cuvânt al Forţelor Aeriene SUA, a declarat că „Olimp-K s-a apropiat, de trei ori, până la 5 kilometri de un alt satelit american”, al cărui nume nu a fost specificat. În septembrie 2015, Olimp-K s-a apropiat de încă un satelit Intelsat (905). Unii observatori au arătat că mişcările satelitului sunt corelate şi cu unele deplasări ale flotei ruseşti, lucru care se potriveşte cu ipoteza care spune că acesta este folosit pentru comunicaţii militare. La 24 februarie 2016, Olimp-K s-a poziţionat din nou, curios, între alţi doi sateliţi: Intelsat 10-02, satelit de telecomunicaţii comerciale, şi Skynet 4C, un mai vechi satelit al Ministerului de Apărare britanic. Aceste manevre sunt dezagreate de comunitatea internaţională, pentru că pun în pericol sateliţii de telecomunicaţii, care au sloturi orbitale bine definite şi care, la o distanţă mai mică de 10 kilometri unul de celălalt, sunt consideraţi a fi în pericol de coliziune. Cum a început însă fabuloasa istorie a acestui satelit-spion? La sfârşitul lui 2013, la patru luni după eşecul lansării satelitului de telecomunicaţii Ekspress AMR4R, o nouă rachetă Proton-M/Briz-M a fost lansată din Baikonur. Oficial, încărcătura era un satelit civil, Luch, dar sub conul termodinamic protector se afla satelitul militar secret. Nava, construită de ISS Reshetnev, a fost plasată pe orbită geostaţionară, la 36.000 de kilometri deasupra ecuatorului. Zvonurile spun că Olimp-K este dotat cu un sistem revoluţionar de comunicare prin laser şi funcţionează ca un releu între sateliţii militari situaţi pe orbite mai joase şi staţiile de la sol.

Kosmos-2501, ascuns în spatele lui Luch

Sub „umbrela” Luch s-a mai ascuns şi o altă navă. Încă din 2013, „New York Times” răspândea primele informaţii potrivit cărora mai „multe unităţi ruseşti, ISS Reshetnev, Geofizika, LOMO şi NPO Kvant, lucrează pentru un satelit militar care a primit indicativul 14K166 şi care urmează să petreacă 15 ani pe orbită”. La începutul anului 2013, ROSCOSMOS a anunţat iminenta lansare a unui satelit Luch. Aceasta este o serie cunoscută de sateliţi dedicaţi sectorului civil, şi după completarea constelaţiei Luch-5, nimeni nu se mai aştepta la o nouă lansare din acest program. După lansare, în ciuda semnalelor de alarmă din presa americană, în mass-media din Rusia s-a vorbit despre Luch ca despre un satelit civil care urma să îmbunătăţească legăturile dintre Staţia Spaţială Internaţională şi Terra, însă, la scurt timp după acest anunţ, satelitul a primit indicativul Kosmos-2501, specific militar....

20.000 de pagini din programul coordonat de NASA desecretizate!

Totuşi, Olimp-K şi Kosmos-2501 nu sunt singurii „curioşi” de pe orbită. SUA au şi ele asemenea sateliţi mobili care pot da târcoale unor alte nave. În vara anului trecut, NRO (National Reconnaissance Office), una dintre cele mai importante şi puternice agenţii de spionaj din SUA, a desecretizat peste 20.000 de pagini referitoare la programul MOL. Deşi informaţii cu privire la MOL circulau de mult timp în spaţiul public, este pentru prima oară când avem acces direct la înregistrări oficiale cu privire la acest program spaţial paralel al SUA, aflat sub controlul armatei, mai exact al forţelor aeriene. Spre deosebire de programul spaţial sovietic, cel american era coordonat de NASA, o agenţie guvernamentală civilă, însă, încă din 1958, Armata SUA a intuit potenţialul oferit de spaţiul cosmic şi a iniţiat programul X-20 (Dyna-Soar), care, patru ani mai târziu, a devenit MOL (Manned Orbiting Laboratory). În cadrul acestui program au fost cheltuiţi peste 1,5 miliarde de dolari în perioada 1963-1969, mai mult decât pentru întregul proiect Gemini, şi urma să fie lansată o staţie spaţială cu echipaj la bord pe orbită polară. Acolo, echipajul ar fi mânuit un telescop destinat observaţiilor secrete asupra teritoriului URSS. MOL urma să fie o variantă militarizată a proiectului Gemini dezvoltat de NASA, ca precursor al programului Apollo. De fapt, în primele zile, MOL a fost denumit Gemini Blue sau chiar Gemini-B, pentru că tehnologia dezvoltată de NASA în cadrul proiectului Gemini avea să fie fundaţia noului program spaţial al US Air Force. Chiar dacă nu a avut loc niciun zbor cu echipaj, trei loturi de viitori astronauţi (17 oameni, în total) au fost selectate pentru acest program, iar unii dintre cei aleşi au fost transferaţi la NASA pentru zborurile ulterioare ale navetei spaţiale.

Lansarea Gemini 2 a rămas fără ecou

626 28 3De fapt, o singură lansare a avut loc în cadrul programului MOL şi a constat în testarea capsulei Gemini 2 (sau Gemini-B), o experienţă care urma să fie folosită pentru zborurile unui echipaj format din doi astronauţi, care ar fi petrecut 40 de zile pe orbită. Însă, din mai multe motive, în 1969, finanţarea programului MOL a fost întreruptă. Tehnologiile dezvoltate au fost transferate altor departamente, dar ambiţiile US Air Force pentru exploatarea militară a Cosmosului au rămas vii. Astăzi, rampa de lansare de la Vandenberg este una dintre moştenirile MOL. De aici, o altă navetă spaţială urma să fie lansată pe orbite polare, însă nici acest plan nu a mai fost pus în practică, pentru că, după accidentul navei Challenger, misiunile militare ale navetei au fost limitate.

„X-37B”, programul care a născut teoria conspiraţiei

626 28 4Dacă despre MOL putem citi astăzi detalii din surse oficiale, US Air Force nu ofertă deocamdată prea multe informaţii despre naveta autonomă X-37B, construită de Boeing. Lungă de aproape 9 metri şi cu o anvergură de 4,5 metri, X-37B este atât de mică, încât ar încăpea lejer în cala fostei navete spaţiale OTV-1 (prima din gama X-37B), dar, la fel ca aceasta, decolează precum o rachetă şi aterizează pe o pistă aproape obişnuită. OTV-1 a fost lansată la 23 aprilie 2010, folosindu-se un propulsor Atlas V (naveta cântăreşte cinci tone, în timp ce Atlas V poate propulsa 18 tone, aşa că s-a pus întrebarea în ce constau celelalte 13 tone de încărcătură posibilă). Oficial, nu s-au comunicat public informaţii despre orbita navei, dar astronomii amatori au identificat-o imediat după lansare, şi astfel i-au putut urmări manevrele orbitale efectuate în timpul misiunii, inclusiv pregătirile pentru aterizare. După 224 de zile petrecute pe orbită, naveta a revenit la sol la 3 decembrie 2010. A doua navă a fost lansată la 5 martie 2011 şi a petrecut 469 de zile în spaţiu. În a treia misiune din programul X-37B s-a folosit prima navetă, iar aceasta s-a aflat din nou în spaţiu între 11 decembrie 2012 şi 17 octombrie 2014 (675 de zile). La 20 mai 2015, cea de-a doua navetă X-37B avea să fie lansată pentru a doua oară în spaţiu şi este de aşteptat ca aterizarea ei să se petreacă până în primăvara anului viitor. Secretele din jurul X-37B dau naştere multor teorii ale conspiraţiei, dar, probabil, vehiculele nu sunt altceva decât modalităţi prin care Armata SUA testează noi tehnologii legate de propulsie şi de comportarea diverselor materiale în spaţiu, tehnologii care vor fi în viitor folosite pentru sateliţi. În acelaşi timp, US Air Force nu a renunţat la ideea de a avea propriii astronauţi şi speră să poată dezvolta în viitor o versiune mai mare a acestui tip de navetă, cu dimensiuni aproape duble, care să poată transporta până la şase cosmonauţi.

STS, proiectată după modelul... posteriorului unui cal

Două lucruri au influenţat fundamental proiectarea navetei spaţiale STS: posteriorul unui... cal şi o agenţie guvernamentală atât de secretă, încât în anii ’70 nu i se cunoştea nici măcar numele. Dar ce treabă aveau caii cu... designul celui mai complex vehicul creat vreodată? Masa pe care o putea urca naveta pe orbită este definită de puterea motoarelor, dar şi de cele două rachete cu combustibil solid ataşate. Aceste rachete suplimentare aveau un diametru maxim definit de calea ferată pe care urmau să fie transportate, iar ecartamentul căii ferate este o moştenire a vremurilor în care principalul mijloc de transport erau carele, trase de obicei de doi cai. Dimensiunea acestora era standardizată în funcţie de forţa motrice, adică în funcţie de dimensiunile cailor. Al doilea factor important pentru o încărcătură orbitală, pe lângă masă, este dimensiunea. National Reconnaissance Office a avut un protocol cu NASA încă din 1969, prin care obliga agenţia spaţială ca viitorul vehicul să poată lansa şi încărcături masive, pentru că sateliţii de spionaj au fost şi sunt şi azi mai mari decât cei de telecomunicaţii civile. Aşa că motivul pentru care naveta spaţială avea o cală atât de generoasă este meritul NRO. În perioada 1985-1992, naveta spaţială a executat opt misiuni secrete despre care nu se cunosc detalii: STS-51-C Discovery (1985), STS-51-J Atlantis (1985), STS-27 Atlantis (1988), STS-28 Columbia (1989), STS-33 Discovery (1989), STS-36 Atlantis (1990), STS-38 Atlantis (1990) şi STS-53 Discovery (1992). Componenţa echipelor era cunoscută, dar nimeni nu a oferit, nici până în prezent, detalii despre încărcătura lansată, despre parametrii orbitali ai misiunii ori despre manevrele efectuate pe orbită.

„Olimp-K s-a apropiat, de trei ori, până la cinci kilometri de un alt satelit american“ (Grl. Lt. Samuel Greaves)

„Unităţile ruseşti lucrează pentru un satelit militar care urmează să petreacă 15 ani pe orbită“ („New York Times“)

Programul Gemini i-a inspirat pe experţii US Air Force

După ce în cadrul proiectului Mercury (1958-1963) NASA a reuşit să pornească excelent un program spaţial cu echipaj uman, SUA se afla în continuare în urma URSS în cursa spaţială spre Lună. Capsulele Mercury nu puteau transporta în spaţiu mai mult decât un om, iar de cealaltă parte a Cortinei de Fier, astronauţii marcau noi premiere în atingerea spaţiului. Programul Gemini (1961-1966) avea să fie continuarea firească şi a fost perioada în care SUA au preluat conducerea în cursa spaţială care a continuat cu programul Apollo (1963-1972). După cum îi spune şi numele, în cadrul programului Gemini, echipajul era format din doi astronauţi, iar capsula cu acelaşi nume a reprezentat un salt calitativ imens faţă de Mercury, mai spaţioasă şi mai uşor de manevrat. În cadrul programului au avut loc două lansări-test, fără echipaj, urmate de alte zece misiuni cu astronauţi, toate propulsate de racheta Titan 2. Deşi toate cele trei programe erau civile, derulate prin NASA, US Air Force nu a rămas departe de activităţile orbitale, astfel că a derulat programe paralele, cu aceleaşi tehnologii: Dyna Soar, MOL şi X-37B, pentru a veni în sprijinul agenţiilor guvernamentale de spionaj.

8 misiuni secrete a efectuat STS în perioada 1985-1992

Ken Mattingly a scăpat de „eşecul reuşit“ al lui Apollo 13

626 28 5Unul dintre astronauţii pregătiţi pentru misiunile secrete STS a fost însuşi Ken Mattingly, un nume cunoscut, care trebuia să facă parte din echipajul Apollo 13 (a treia misiune umană dezvoltată cu intenţia de aselenizare), dar care a fost înlocuit cu puţin timp înainte de lansare din pricina unor probleme medicale. Totuşi, Mattingly a zburat în misiunea Apollo 16, iar apoi a mai fost selectat de două ori pentru zborurile secrete STS 4 şi STS 5. În 1986, el s-a retras din Armata SUA, având gradul de amiral. Este însă de notorietate faptul că Apollo 13 a dat greş, însă componenţii echipajului au reuşit să aducă nava pe Pământ în condiţii excepţionale, astfel că misiunea a fost considerată „un eşec reuşit”.

„Guy“ Bluford: „Un membru al echipajului a lansat un satelit secret, iar colegii se prefăceau că nu observă“

626 28 6În prezent, rachetele Atlas V şi Delta IV (Heavy) îndeplinesc rolul de lansatoare pentru sateliţii agenţiilor de informaţii, fiind gestionaţi de un consorţiu format din Boeing şi Lockheed Martin, denumit United Launch Alliance (ULA). De curând, compania SpaceX a primit acceptul Armatei pentru a lansa sateliţi GPS, astfel că avem un nou jucător pe acest teren misterios. Spaţiul va rămâne mereu atractiv pentru orice putere militară prezentă sau viitoare, şi chiar dacă NASA rămâne o agenţie civilă, SUA nu-şi permit să aibă propria armată deconectată de la tehnologiile spaţiale. Rela- ţiile dintre Armată şi NASA nu erau tocmai cordiale. Fuziunea dintre sectorul civil şi cel militar nu era o colaborare reuşită pentru că niciuna dintre părţi nu era obişnuită cu procedurile celeilalte, şi un asemenea echipaj mixt, sosit pe orbită, ajungea în situaţii dificile. De exemplu, astronautul Guidon „Guy” Bluford îşi amintea că, în timpul misiunii STS-38 Atlantis, „un membru al echipajului a părăsit grupul şi a urcat de unul singur în spatele punţii principale, lansând un satelit secret din cala navetei, în timp ce ceilalţi colegi se prefăceau că nu observă ce se întâmplă”. După 1992, Departamentul Apărării al SUA, împreună cu agenţiile interesate, şi-a lansat sateliţii fără sprijinul NASA.