de Andrei Dicu şi Claudiu Melinte

O altă poveste desprinsă din scenariul suferinţei s-a petrecut în momentul anchetei care a urmat arestării de la Tămădău. La interogatoriu a fost trimis acuzatorul public Avram Bunaciu. Coposu îl cunoscuse la Cluj, unde fuseseră colegi la Drept și chiar vecini. După un an de la proces, Bunaciu va ajunge ministru de Justiție. După alți zece ani, ministru de Externe! Despre felul în care acesta s-a comportat în timpul interogatoriului, Coposu a scris: „Mi s-a adresat pe un ton prietenesc și mi-a atras atenția că, dacă voi fi rațional și dacă voi ușura desfășurarea anchetei, voi fi pus în libertate. Mi-a dat o foaie de hârtie pe care era bătut la mașină un text scurt, de o jumătate de pagină, pe care trebuia să-l citesc și să-l semnez, urmând să fie folosit în procesul Maniu ca depoziție a mea în calitate de martor al acuzării. Întrucât am refuzat să citesc și să semnez, Bunaciu și-a schimbat atitudinea față de mine, a chemat un gardian și, pe un ton aspru, i-a ordonat acestuia: «Du-l la carceră!»”.

„Manejul” şi bătaia cu săculeţi de nisip, „delicatesurile” monştrilor Nicolschi şi Pantiuşa

De altfel, pe lângă Bunaciu, Puiu avea să aibă de a face şi cu alţi tipi „delicaţi”, deveniţi celebri în epocă. Sadicul Alexandru Nicolschi, „împăratul”, Mișu „dulgheru’” (poreclit astfel de subalterni fiindcă se îmbrăca impecabil și colecționa obiecte de lux), „măcelarul” Gheorghe Enoiu (coordonatorul represiunii din 1956 împotriva studenților), Emil Brânzaru (care chinuia deținuții înainte să le spună ce vrea de la ei) și, mai ales, Pantiuşa Bodnarenko (Gheorghe Pintilie), șeful Direcției Generale a Securității, toţi s-au străduit să-i devină o companie „memorabilă”. Cu toţii i-au cerut nume și informații, planuri și comploturi, legături cu dușmanii din străinătate. Metodele monştrilor erau bătaia la tălpi, bătaia cu săculeți de nisip, bătaia peste cearşaf ud sau „manejul”. Orice, numai bătaie să fie… „Manej” înseamnă că deținutul dădea ocol camerei de anchetă, iar torționarul îl lovea când voia el. Așa, din senin… S-ar zice ca pe cai (de aici şi termenul), numai că dresorii s-ar simţi insultaţi... „M-au jignit în toate felurile, dar nu mă consideram umilit de înjurături”, a mărturisit Seniorul. Cine îl privea în interviurile din anii ’90 povestind calm despre chinurile la care a fost supus poate credea că Puiu vorbea despre altcineva... În realitate, şi-a privit duşmanul cu milă şi torţionarul cu compasiune, ceea ce numai un adevărat martir creştin poate face, dar pentru asta trebuie să te viziteze îngerul. Cum te transformă asemenea experienţe? Avea să povestească tot Seniorul: „Când am ieșit din pușcărie, biata mama nu m-a recunoscut. La un moment dat, m-a întrebat dacă m-am gândit la ea. Zic: «Mamă, m-am gândit ceas de ceas la tine, dar, chiar dacă n-aș fi vrut să mă gândesc, torționarii mi-aduceau aminte, că te înjurau copios în fiecare minut»”. Pe cât a fost de chinuit, pe atât a fost de demn! Bucuros le-a dus pe toate, pentru că ştia că Dumnezeu l-a luat sub aripa Sa, fiindcă un popor trebuie să trăiască şi prin martirii săi, iar el, Puiu Coposu, era condamnat să respire mai departe pentru ca generaţiile următoare să nu-şi uite istoria. „Niciodată n-am cochetat cu ideea sinuciderii. Am eliminat-o de la început!”, s-a confesat mai târziu.

Obsesia foamei şi dezumanizarea din temniţă

Viaţa din închisorile contemporane nu poate fi comparată cu tratamentul brutal de care aveau parte deţinuţii în perioada scursă între 1946 şi 1990. E bine ca tinerii cititori să ştie că drepturile omului şi cetăţeanului, impuse de normele europene, nu pot însemna, cel mult, decât o glumă proastă pentru perioada comunistă. Atunci, teroarea, umilinţa şi mizeria de orice tip făceau legea. Coposu şi alţii ca el primeau pe post de „pachete de acasă” doar ştirile (comunicate subversiv) despre teroarea la care erau supuse rudele „duşmanilor poporului”. Despre condiţiile de trai, ce să mai vorbim! Şi totuşi, aceşti eroi au continuat să rămână... oameni. Durerea nu i-a bestializat, ci i-a adus mai aproape de Dumnezeu. Iată ce scria cutremurător personajul povestirii noastre: „Obsesia foamei îi transformă pe oameni în animale. Am văzut şi gesturi de fiare în condiţii de înfometare. Am sesizat şi că din dragoste, din dăruire poţi renunţa la propria sănătate pentru a salva un om”. La 30 de ani după eliberare, Corneliu Coposu a vizitat Penitenciarul Râmnicu-Sărat în care a stat timp de șapte ani, într-o celulă lungă de 3,5 metri şi lată de 2 metri! În acest timp aproape că uitase cum să pronunţe cuvintele, aşa că, după eliberare, a reînvăţat să vorbească! Nu uitase însă să scrie. Una dintre poeziile compuse în pușcărie și pe care Corneliu Coposu le-a şi transcris după eliberare este „Ruga”: „Cerne, Doamne, liniștea uitării, / Peste nesfârşita suferință / Seamănă întinderi de credință / Și sporește roua îndurării. / Răsădește, Doamne, dragostea și crinul / În ogorul năpădit de ură / Și așterne peste munți de zgură / Liniștea, iertarea și seninul”. Pentru că nimic nu e întâmplător, versurile au fost puse pe muzică, după 1990, de Valeriu Sterian, care, ca o ironie a sorţii, a copilărit în Râmnic exact în perioada în care Coposu era închis acolo...

Celula 1, deţinutul numărul 1. Comunicau prin... tuse Morse

Au fost vremuri în care oamenii nu mai aveau nume şi prenume, ci reprezentau nişte banale… numere. Pentru a îngroşa caracterul animalic al regimului, vom face referire la acelaşi interviu oferit de Corneliu Coposu pentru TVR în 1993: „Fiecare deţinut avea un număr care reprezenta numărul celulei. Nimeni nu avea nume, numele noastre nu erau cunoscute. Eram identificaţi după numărul celulei pe care o ocupam. Fiecare deţinut era singur, aşa că era exclusă orice conversaţie, iar legăturile cu restul ocupanţilor altor celule s-a făcut multă vreme prin Codul Morse, prin bătut în zid, până când sistemul a fost descoperit şi sancţionat foarte sever. După aceea, comunicările se făceau prin tuse Morse, care era extrem de obositoare, epuizantă, mai ales în halul de slăbiciune în care ne găseam toţi deţinuţii. Eu am ocupat celula 1 şi deasupra mea, la celula nr. 32, era Ion Mihalache, care inițial mai putea fi contactat prin Morse, până când, după patru-cinci ani, slăbindu-i auzul, nu mai reacţiona la bătăile din zid”.

Oana Pellea: „Un gigant blând, cu o inimă plină de iertare”

Coposu a zăcut în temniță pentru „înaltă trădare a clasei muncitoare şi crimă contra reformelor sociale”. A fost mutat dintr-o puşcărie în alta, de la Ministerul de Interne la Malmaison (o cazarmă a Securităţii, situată la intersecţia străzilor Ştefan Furtună şi Plevnei) până la Văcăreşti, Snagov, Piteşti, Craiova, Jilava, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Gherla, Sighet sau Aiud. Au urmat şapte ani de izolare în închisoarea de exterminare de la Râmnicu-Sărat! Ulterior, Coposu a fost mutat cu domiciliul forţat în Valea Călmăţui, în comuna Rubla, din 1962 până la eliberare, în 1964. A lucrat ca muncitor necalificat la Întreprinderea de Construcţii-Montaj Bucureşti, la atelierul de tâmplărie mecanică, timp de 25 de ani, până la prăbuşirea comunismului, urmărit permanent de securiști. Această viaţă nu l-a transformat într-un animal. Din contră, i-a călit duioşia. Altfel nu putea fi atât de iubit… Artista Oana Pellea nu are nevoie de prezentare, iar vorbele sale sunt de necomentat: „A scrie despre domnul Corneliu Coposu… Cuvintele nu se leagă, mi se par lipsite de înțeles şi de substanță, admirația pentru un om, admirația reală… se exprimă mai bine prin fapte decât prin vorbe. Ce pot eu înfăptui pentru a-mi exprima iubirea şi admirația față de Senior? Îi pot urma principiile, pot încerca să le pun în practică, pot vorbi generațiilor de azi despre el şi iar ajung la cuvinte. Există un joc cu care mă amuzam când eram mică. Se numește «Ce ar fi dacă ar fi?». Ce ar fi domnul Coposu dacă ar fi un copac?… Ar fi un stejar. Dacă ar fi piatră? Ar fi stâncă. Dacă ar fi vânt? Ar fi boare dulce cu putere de furtună. Dacă ar fi muzică ? Ar fi imnul regal. Dacă ar fi dragoste? Ar fi dragoste de țară. Dacă ar fi un sentiment? Ar fi iubire. Și totuși rămân cuvinte pe dinafară… cinste, caracter, iertare, blândețe, geniu politic, simplitate, bunul-simţ şi modestia valorii reale, umor, inteligență, cultură, viziune politică, educație și iarăși blândețe. Un gigant blând și cu o inimă de aur, plină de iertare şi de iubire. Caracterul politic desăvârșit a cărui lipsă o simțim acut şi astăzi. România ar fi fost pe altă treaptă de dezvoltare şi de înţelegere dacă domnul Coposu ar mai fi trăit. Când ne-am întâlnit, știu că am rămas mută de uimire. Atâta căldură umană, atâta smerenie, delicatețe…. Ce zâmbet și ce ochi triști… Un spirit luminat”.

„Tu nu ştii ce înseamnă să-ţi închizi singur uşa”

O etapă mai puţin mediatizată din viaţa Seniorului a fost cea a domiciliului obligatoriu (forţat) de la Rubla, unde casele sărăcăcioase, cu acoperiş de stuf, adăposteau „duşmanii poporului”. Cu toate con- diţiile vitrege din Bărăgan, Seniorul a reuşit să-şi revină şi să se întreţină. Mai mult, le-a făcut o mare surpriză mamei şi surorilor înaintea unui Crăciun. Lucrătorii de la IAS sau de la CAP erau recompensaţi, la sfârşitul anului, cu produse agricole şi prea puţin cu bani. Înaintea Sfintelor Sărbători, Coposu le-a oferit suro- rilor sale produse din cele cu care fusese „plătit”. Era primul său câştig după 15 ani de temniţă… În plus, îşi plantase şi diferite zarzavaturi în grădină. „La sfârşitul anului mi-aduc aminte că o telefonat. S-o dus la Primărie şi o telefonat să ne ducem să luăm produsele. Era foarte mândru... Acuma, ce produse... Era nu ştiu cât grâu, pe care l-o dat la găinăresele alea. Ce-o fost într-adevăr recoltă extrem de utilă o fost zarzavatul… Că el, în grădina lui, şi-o săpat şi şi-o pus morcovi, pătrunjel, păstârnac... N-am văzut în viaţa mea morcovi ca acolo. Ştiţi cum erau? Ca sfecla, pentru că o fost un teren virgin, nelucrat niciodată. Şi mi-aduc aminte că de Crăciun, când ne-am dus, avea un şir de pătrunjel şi pusese el nişte pănuşi, tulpini de porumb, ca un fel de podeţ. Ştiu că noi când ne-am dus, în ziua de Crăciun a anului ’63, m-o chemat pe mine în grădină şi o zis: «Hai să-ţi arăt ceva». Şi o ridicat strujacul ăla şi dedesubt era pătrunjel verde. Şi acolo, el o fost într-adevăr fericit c-o scăpat de puşcărie şi o închis uşa şi o cerut lacăt, iar eu am zis: «Dragă, la ce-ţi trebuie lacăt? Că la asta io, dacă îi dau un şut, vine cu deal cu tot!». El zice: «Tu nu ştii ce înseamnă să-ţi închizi singur uşa!»”, a povestit una dintre surori, Flavia Coposu. Acesta a fost şi rămâne Seniorul. Un om cât o taină!

7 metri pătrați (3,5 metri lungime şi 2 metri lăţime) măsura celula în care a fost izolat aproape un deceniu la Râmnicu-Sărat

După şapte ani în izolare la Râmnicu-Sărat, Coposu a reînvăţat să vorbească!

Nu e importantă persoana mea, ci ideea legată de viaţa mea. Dacă această idee va triumfa, apariţia şi dispariţia mea sunt secundare“ (Corneliu Coposu)

Andrei Pleşu şi „imunitatea“

Chiar şi după ’90, personalitatea lui Corneliu Coposu era terfelită de aparatul de propagandă al Puterii. Andrei Pleşu a rememorat cu acurateţe chirurgicală un moment petrecut în 1990, de Ziua Naţională, care subliniază că tot ce ţine de conştiinţă, de elementele graţie cărora umanitatea triumfă totuşi nu se mercantilizează. „În această atmosferă a luat cuvântul domnul Corneliu Coposu. A fost huiduit fără întrerupere, cu o grosolănie oarbă, grosolănia multiseculară a «boborului» în delir. Pentru oricine îşi păstrase - în ciuda climatului - o urmă de bunăcuviinţă, jalnicul episod era stânjenitor la culme. Indiferent de adeziunea politică şi de felurite umori conjuncturale, nu puteai decât să roşeşti asistând la dezmăţul gregar al auditoriului împotriva cuiva care, fie şi numai prin vârstă şi prin biografie, ar fi trebuit să impună decenţă. Respect! Lucrul însă cu adevărat uimitor în această împrejurare a fost, pentru mine, performanţa domnului Coposu. Şi-a citit cuvântarea până la capăt, cu o tenacitate imperturbabilă, imun la vitregia contextului, recules, fără ostentaţie, în hotarele mesajului propriu. (…) Dispariţia lui Corneliu Coposu aduce între noi şi lumea înaintaşilor o distanţă în plus, un spor de abstracţiune”, scria Andrei Pleşu în 1995, în „Dilema”.

În mai 1995, a fost numit Ofiţer al Legiunii de Onoare, cea mai înaltă distincţie acordată de Republica Franceză cetăţenilor străini

Mamă, m-am gândit la tine, dar, chiar dacă n-aş fi vrut, torţionarii mi-aduceau aminte mereu, pentru că te înjurau cu patos în fiecare minut“ (Corneliu Coposu)

Concert de colinde la… Canal, cu Radu Câmpeanu

Detenţia nu l-a oprit pe Senior să respecte tradiţiile creştine, atât de adânc înrădăcinate în conştiinţa unui român provenit dintr-o familie cu şapte generaţii de preoţi pe linie maternă şi trei pe linie paternă. Istoricul Marin Pop, unul dintre cei mai buni biografi ai lui Coposu, a aflat câte ceva despre modul în care acesta petrecea sărbătorile în puşcărie, nu direct de la omul politic, ci studiind documente aflate în arhivele fostei Securităţi. Primele date găsite în acest sens se referă la perioada petrecută de Senior la Canal, alături de Radu Câmpeanu, de Şerban Ghica şi de alţi deţinuţi politici, unde au fost repartizaţi în două detaşamente, izolaţi de restul puşcăriaşilor în ţarcuri înconjurate de sârmă ghimpată. Se pare că, în ciuda tuturor restricţiilor la care erau supuşi, deţinuţii politici nu uitau de sărbătorile Naşterii Domnului, după cum reiese din câteva note date de informatorii plasaţi în apropierea lor. Astfel, dintr-o Notă Informativă semnată de sursa „Viorel”, aflăm că în seara zilei de 24 decembrie 1951, seara de Ajun, la ora 21:00, „grupul de reacţionari compus din Coposu Corneliu şi Constantinescu Aurel s-au deplasat la cabana nr. 13 şi împreună cu grupul de reacţionari de acolo a început să cânte diferite cântece (colinde), cu scopul de a ridica moralul legionarilor (n.a. - cu acest termen erau catalogaţi fruntaşii partidelor istorice, în special ai naţional-ţărăniştilor) aflaţi în această colonie”.

Verdictul lui Stelian Tănase: „Era cu un cap peste toţi PNŢ-iştii!“

Trebuie spus că această credinţă perpetuă în valorile democratice, indi­ferent de faptul că, ideologic vorbind, se afla pe cealaltă parte a baricadei, îl făcuse la începuturi pe tânărul avocat Corneliu Co­posu să pledeze în pro­ce­sele intentate ilegaliştilor comunişti, pe care i-a apărat împreună cu viitorul dem­nitar Ion Gheor­ghe Maurer. Mai mult, puţini ştiu că Lu­crețiu Pătrășcanu, unul dintre liderii care au preluat puterea după 1944 şi autorul celebrei replici „Înainte de a fi comunist, sunt român!”, făcuse parte din anturajul apropiat al lui Corneliu Coposu. Se vizitau, iar Pă­trășcanu avea o cheie de la apartamen­tul familiei Coposu. Chiar dacă în poli­tică nu împărtășeau aceleași valori, Co- ­posu i-a respectat alegerile. „Discu­țiile contradictorii ce le-am purtat au luat uneori chiar întorsături vehe­men­te, eu neezitând să-i dau replici vio­lente atunci când dânsul formula reproșuri ce mi se păreau nejustificate privind tactica adoptată de Maniu”, a scris Seniorul în jurnalul său publicat în 2014. În 1953, când Pătrășcanu de­venise indezirabil în cadrul Partidului Comunist, Coposu, aflat în pușcărie de șase ani, a fost an­chetat cu privire la relația lor. Secu­ritatea căuta comploturi și voia să îl lege pe Pătrășcanu de Iuliu Maniu și de Regele Mihai. „Ți-a fost prie­ten și complice, l-ați introdus în partid ca să ne dărâme din interior!”, i-au spus anchetatorii lui Coposu. Dar el a refuzat să semneze orice fel de declarație defăimătoare la adresa lui Pătrășcanu, care ulterior a fost executat în puşcărie. Totuşi, în 1962, Seniorul avea să-i spu­nă torţionarului Alexandru Vişinescu, şeful penitenciarului de la Râmnicu-Să­rat: „Nu mai sunt naiv! Acum n-aş mai pleda, pentru că îi cunosc pe co­munişti foarte bine”. Abia peste o ju­mătate de secol, Vişinescu a fost judecat şi trimis după gratii, după ce împlinise 90 de ani şi încă se comporta sfidător la adre­sa opiniei publice şi a instituţiilor statului. Până la urmă, viaţa nu e mereu dreaptă, dar mai presus de toate - ca şi în cazul lui Puiu Co­posu - ne rămâne lecţia martira­jului, care îndreaptă spi­nările plecate.

S-a înşelat doar în privinţa securiştilor

Scriitorul Stelian Tănase vorbeşte cu nostalgie despre vârful de lance al po­liticii româneşti de după 1990. „L-am cunoscut foarte bine pe Coposu, alături de care am lucrat din 1990 până în 1995. Era cu un cap peste toţi PNŢ-iştii! Doar Ion Raţiu mai îndrăznea, uneori, să-l contreze, şi tre­buie spus că între ei doi nu erau tocmai cele mai bune relaţii. Coposu era un tip care se pricepea foarte bine la oameni. Cu toate astea, se mai şi înşela: odată, eram la sediul PNŢCD, şi holul era plin de securişti, care se amestecau vizibil cu vechii ţărănişti. L-am întrebat pe Coposu dacă îşi dă seama ce se întâmplă, cum de permite ca atâţia indivizi suspecţi să-şi facă veacul pe acolo, dar mi-a răspuns: «Ştiu, frate Tănase! (asta era exprimarea lui, frate). Se vor curăţa de aici. E drept, sunt mulţi, dar vor pleca». A greşit, pen­tru că lucrurile au stat invers, şi securiştii au îngropat PNŢCD-ul, care era principala forţă de opoziţie. Totuşi, era un om realist, ştia cu cine are de a face, deşi era con­vins că securiştii se vor autoelimina. Apoi, drumurile noastre s-au despărţit. Eu de­venisem vicepreşedintele Partidului Alian­ţa Civică şi l-am susţinut la alegerile pre­zi­denţiale pe Nicolae Manolescu, iar dum- ­nealui l-a încurajat pe Emil Constan­ti­nescu”, ne-a declarat omul de televiziune.

Când staţia lui Roşca Stănescu a amuţit amfiteatrul...

La 11 noiembrie 1995, Corneliu Co­posu avea să treacă... dincolo. Era in­ternat din pricina unor afecţiuni pulmo­nare, accentuate de fumatul excesiv. În acea seară, studenţii lui Sorin Roşca Stănescu de la Jurnalism au fost martorii unei sce­ne de neuitat. În contextul în care toată suflarea aştepta veşti de la spital, „naşul” (cum era poreclit) Roşca îşi lăsase staţia deschisă, pe catedră. Nimănui nu-i ardea de curs, şi în amfi­teatru plutea o atmo­sferă de gheaţă, împletită cu negură. Brusc, staţia a „muş­cat” necruţător, cu un strigăt ascuţit, şi de la celălalt capăt s-a auzit: „Se pare că s-a terminat!”. În­tregul amfiteatru, plin ochi, a amuţit. În tăcerea care articula macabru, toată lu­mea s-a ridicat în pi­cioare. Liniştea sin­ceră (nu aceea folosită ca lozincă elec­torală) respira de parcă picase o întreagă reţea de lumini con­centrice. Liniştea aşternută de Corneliu Coposu era răs­punsul împotriva „liniştii” în care creşte mu­cegaiul, iar el se grăbise să plece înainte să i se împlinească visul de a vedea Convenţia la guvernare.

Monarhia, o soluţie pragmatică, deloc romantică

Până ca moda curentului promonar­hic să convingă atât de mulţi români, Cor­neliu Coposu a fost primul care a afir­mat: „Atitudinea mea prodinastică este întemeiată pe convingerea fermă că în România de astăzi nu există nicio per­soană care să aibă vocaţia de a po­lariza simpatia şi încrederea majorităţii popu­laţiei, în afară de Regele Mihai. Şi ne­existând în evantaiul nostru politic o asemenea persoană care să se bucure de încrederea majorităţii populaţiei şi să genereze stabilitatea în interior şi credibi­litatea în afară, recurgem la Rege, care a pus patria pe primul loc în 1944, care a avut o atitudine net anticomunistă şi care şi-a manifestat prestigiul şi înţelep­ciunea de a fi un arbitru imparțial al poli­ticii româneşti. Motivaţia acestei ade­ziuni promonarhice este pragmatică, dând deoparte orice sentimentalism şi orice romantism”, afirma elegant domnia sa.

Corneliu Coposu a fost colaborator la mai multe ziare precum „România Nouă“, „Mesajul“, „Unirea“, „Ardealul“, „Zorile“, „Dacia“, „Curentul“, „Cuvântul Liber“, „Dreptatea“ şi altele. Uneori semna cu pseudonimul „dr. C. Sălăjeanu“

Vizita Regelui Mihai, rodul întâlnirilor de taină

Pentru Senior, dezgheţul era anotimpul preferat, iar pentru visul său a riscat mereu. Aşa au stat lucrurile şi în cazul celebrei vizite a Regelui Mihai din 1992, când întreaga suflare monarhistă aştepta revenirea Majestăţii Sale într-un context în care Securitatea încă mai supraveghea, evident neoficial, partidele istorice. Stelian Tănase a rememorat, în exclusivitate pentru noi, evenimentele premergătoare vizitei Suveranului, a cărei organizare i-a aparţinut, în mare parte, lui Coposu. „Am beneficiat mereu de încrederea Seniorului şi mărturisesc că mă chema să discutăm lucruri mai mult decât confidenţiale, secrete, aşa cum a fost pregătirea vizitei Majestăţii Sale Regele Mihai, care a fost un real succes şi care i-a înfricoşat pe politicienii de stânga. Îmi amintesc că ne-am sfătuit până după miezul nopţii, şi a doua zi încă o dată, pentru a pune cap la cap toate detaliile vizitei. Cred că doar doamna Simina Mezincescu mai ştia despre asta, dar noi doi am convenit asupra tuturor detaliilor vizitei. Din păcate, când Corneliu Coposu s-a prăpădit eram plecat în SUA şi nu am putut participa la funeralii. Am aflat însă de la prieteni ce s-a întâmplat la Bucureşti şi cum Seniorul a fost condus pe ultimul drum de peste 100.000 de oameni”, ne-a declarat emoţionat scriitorul.

Între oglinzi paralele, cu Nelson Mandela

Este tulburător faptul că destinul lui Corneliu Coposu are multe puncte comune cu cel al unui alt mare martir al luptei pentru libertate, Nelson Mandela (medalion). Considerat un simbol al sacrificiului şi al dreptăţii, venerat precum un sfânt de milioane de oameni, liderul politicii anticoloniale și antiapartheid din Africa de Sud a fost arestat în 1962 și condamnat la închisoare pe viață la 12 iunie 1964. Avea 44 de ani. Următorii 27 i-a stat într-o celulă din închisoarea Robben Island, la 12 kilometri de Cape Town, îndurând umilințe de nedescris din partea unui regim segregaționist muribund, dar furibund. A fost eliberat la 11 februarie 1990, în urma unei ample campanii internaționale de susținere a cauzei sale. Ales un an mai târziu preşedintele Congresului Naţional African, în 1994 a devenit primul președinte votat democratic al Africii de Sud. Și, totodată, primul preşedinte de culoare din istoria ţării. A primit Premiul Nobel pentru Pace în 1993 și a rămas în funcţie până în 1999. Avea atunci 81 de ani şi, în comparație cu Corneliu Coposu, își văzuse împlinite visurile de democrație și de libertate. A murit la 5 decembrie 2013, la 95 de ani, plâns de întreaga omenire, în Africa de Sud fiind decretat doliu național zece zile...

Nu mi-am dorit niciodată să fiu prim-ministru sau preşedinte de republică. Lucrul cel mai important pe care mi-l oferă viaţa este consolidarea democraţiei“ (Corneliu Coposu)