Main menu

header

cotnari wide

673 29 1de Irina Țolea şi Florica Pintea

A fost o vreme când nici nu visa să devină actor și, până să ajungă sub lumina reflectoarelor, a lucrat ca om de serviciu, șofer pe șantier, mecanic, meserii dure, despre care acum spune că l-au ajutat să devină o persoană organizată și practică. După facultate a continuat să experimenteze lucruri noi: a prezentat show-uri de televiziune, a cântat, a scris. Apoi a devenit regizor și, la 50 de ani, are peste 100 de spectacole montate pe scene din țară și din străinătate, iar în prezent este și profesor la Facultatea de Teatru a Universității „Hyperion” din București. Despre farmecul scenei, satisfacția rolului de părinte, proiectele sale și oamenii care i-au marcat cariera, actorul și regizorul Dan Tudor a vorbit într-un interviu acordat în exclusivitate revistei Taifasuri.

„Am o relaţie bună cu teatrul irlandez. Montez şi joc acolo”

673 29 2- Ai cunoscut succesul în străinătate, puteai să rămâi să-ți faci meseria acolo. De ce te-ai întors în România?

- M-am întors din Irlanda, acolo unde am stat doi ani și jumătate. Am revenit pentru că am devenit tătic, iar soția și băiețelul meu nu s-au adaptat la clima de acolo. Dar am în continuare o relație foarte bună cu teatrul irlandez. Montez, joc acolo, chiar pentru următorul proiect voi pleca în luna iunie. În Irlanda, țara care m-a adoptat, într-un fel, teatrul este la loc de cinste, acolo „se mănâncă teatru pe pâine”. De exemplu, pe un bulevard întreg sunt 40 de teatre, unul lângă altul. Și în fiecare seară toate sălile sunt pline. Și chiar în această competiție nebună eu mi-am făcut un loc al meu acolo.

- Profesorul Dan Tudor ce părere are despre noua generație de actori?

- Eu sunt de partea celor care spun că talentul și nativitatea neamului ăstuia nu se vor pierde niciodată, chiar dacă generațiile se schimbă. Există și o vorbă: talentul este un mușchi care trebuie antrenat permanent. Și dacă te antrenezi cu disciplină, mereu în plus față de ceilalți, dacă ești lucid și ambițios, faci performanță. Pe unii tineri i-am văzut la „antrenamente” și pot să spun că este o generație care are un viitor al ei.

„Cu ajutorul lui Albulescu mi-am găsit calea, modul în care să mă pun în valoare”

673 29 3- Ai avut șansa să lucrezi cu mari actori. Ce a însemnat asta pentru cariera ta?

- După o anumită vârstă, un mare actor devine el în sine o operă de artă și trebuie tratat ca atare. Am avut acest privilegiu și am „plimbat” actorii mari prin piesele mele. Și când lucrezi cu adevărate „instituții” nu poți să-i pui să facă altceva decât ceea ce se apropie de statura lor: să transmită emoție prin simpla lor prezență. Trebuie doar să-i așezi în cadrul potrivit, cu lumina adecvată, și miracolul se produce. Am lucrat cu mari artiști și, culmea, am montat ultimele lor spectacole de teatru: cu Stela Popescu în „Chirița în provincie” și „Domnul Goe”, cu Radu Beligan în „Nemuritorul”, cu Mircea Albulescu în „Bădăranii”, la Metropolis.

- Ai avut o relație specială cu profesorul și apoi colegul Mircea Albulescu?

- Da, la început am avut probleme tocmai pentru că eu nu înțelegeam ce tot încerca el să mă facă să conștientizez: condiția actorului, rigoarea, precizia și disciplina. În timp, cu ajutorul său mi-am găsit calea, modul în care să mă pun în valoare. În școală erau mereu contradicții între noi. Din anul I și până în anul IV de facultate a fost un „război”. Pentru că eu nu eram un elev convențional. Peste timp am devenit prieteni și a ajuns să joace în spectacolele regizate de mine. Iar ultima zi din viața sa a fost prima zi de repetiții la „Hagi Tudose” la Metropolis. Întâlnirea cu maestrul Albulescu m-a marcat profesional. Nu există zi în care să nu-l pomenesc, să nu-mi aduc aminte de ceva care are legătură cu el.

„Sistemul privat de teatru trebuie ajutat, așa cum se întâmplă în străinătate”

673 29 4- Unde te putem vedea jucând și ce piese noi pregătești?

- Acum doi ani și jumătate m-am mutat la Teatrul de Comedie, unde Vlad Massaci m-a chemat, și bine a făcut, să joc în „Steaua fără nume”, rolul profesorului Miroiu. Așa m-am reîntors la Teatrul de Comedie, unde am fost angajat acum 15 ani. La Teatrul Național se joacă spectacolele regizate de mine, și la Odeon, la Teatrul Evreiesc și la Metropolis. Apoi, mă bucur să spun că Teatrul Dramaturgilor Români, cel mai nou din Capitală, a fost deschis cu proiectul meu, piesa „Confidențial”, după texte inedite ale lui Arghezi. Tot aici am montat „Infractorii”, iar în februarie am lansat premiera piesei „Autorul este în sală”, după un text al lui Ion Băieșu. Iar la Teatrul de Comedie repetăm acum „20 de minute cu îngerul”, de Alexandr Vampilov, un spectacol montat de Felix Alexa, în care joc rolul principal. Premiera a avut loc în martie.

- Ce îi lipsește teatrului românesc azi?

- Cred că sistemul privat de teatru trebuie ajutat, așa cum se întâmplă în străinătate. Acolo nu există proiect privat, interesant și sănătos care să nu fie sprijinit. Dar nu trebuie să inventăm noi apa caldă. Sunt țări în care am lucrat, unde fiecare teatru privat primește un ajutor pentru cel mai interesant proiect al său. Există un mecenat care susține independența exprimării.

„Actorul piere odată cu ultimul său spectator. Atunci când cel care te-a văzut jucând dispare ia cu el și picătura de emoție pe care tu ai stors-o pe scenă!“

„Din prima clipă când am văzut-o, mi-am zis: «Ea este aceea!»“

- Ce ne poți spune despre cele mai importante roluri, cel de tată și soț?

- Sunt norocos! Am trei copii, două fetițe, una de 8 ani și cea mică de 4 ani, și un băiat de 10 ani. Sunt un om fericit și am avut noroc: m-am întâlnit cu cine trebuia, exact când trebuia, cu soția mea, Anca. Dumnezeu a aranjat întâlnirea asta, pentru că din prima clipă când am văzut-o mi-am zis: „Ea este aceea!”. A fost o răscruce unde ne-am nimerit amândoi, și de acolo am pornit pe un drum împreună!

- Copiii îți moștenesc talentul? Ai vrea să îți calce pe urme?

- Nu cred că vor, deși toți trei sunt sensibili, vin cu plăcere la teatru, dar cred că este doar atât. Băiatul meu face sport de performanță, atletism, este campion la sărituri, este foarte disciplinat și ambițios. Fata mijlocie e mai degrabă atrasă de pictură, de imagine, acum începe să ne surprindă cu talentele sale în sensul ăsta, este o introvertită superbă. Iar cea mică, aici s-ar putea să n-am încotro: ea mă moștenește, seamănă cel mai mult cu mine, personalitate, stil, se dezvoltă artistic. Încă nu știu dacă va face neapărat teatru. Cred că va cânta, are o ureche muzicală deosebită.

„După o anumită vârstă, un mare actor devine el în sine o operă de artă și trebuie tratat ca atare“