Main menu

header

cotnari wide

690 29 1de Andrei Dicu şi Adrian Barna

O naţiune greu încercată, sărăcită şi îmbolnăvită de traficul de stupefiante. O istorie dură şi cetăţeni caracterizaţi de umorul negru. Aceasta este Columbia, una dintre cele mai importante ţări ale Americii de Sud, care caută o pace durabilă, soluţii şi mai ales noi posibilităţi pentru populaţia rurală, după zeci de ani de traume, produse de războiul civil.

Profitul din turism a crescut cu 250%

În general, Columbia este cunoscută pentru exportul de cafea, pentru fotbaliştii talentaţi, dar, din păcate, şi pentru traficul de droguri, condus de Cartelul de la Medellin, al cărui lider, Pablo Escobar, a otrăvit atât ţara sa, cât şi o mare parte din restul planetei. 52 de ani de război civil au îndurat cetăţenii Columbiei din pricina grupărilor antagonice care „vânau” cocaina, iar acum caută ieşirea din criză. Cum spuneam mai sus, dincolo de soluţiile economice, sud-americanii tratează, oarecum, starea de fapt şi cu un soi de umor amar. Spre exemplu, un avion cu care exporta cocaină temutul Escobar decorează, acum, poarta de intrare de la Hacienda Napoles. Domeniul traficantului, cândva luxos, a devenit parc de distracţii, cu o mică grădină zoo, tobogane cu apă şi statui de dinozauri. De fapt, industria turismului este una dintre principalele surse de venit ale ţării. Spre exemplu, una dintre cunoscutele atracţii este biserica San Pedro Claver, aflată în cartierul istoric Cartagena. Farmecul colonial al staţiunii este mană cerească pentru turism, care, conform datelor oficiale, a crescut cu 250%, începând cu 2006.

66 de oameni masacraţi la El Salado, începutul infernului

Să rememorăm, însă, cum a început totul. „Los Paramilitares”, nişte criminali cu orientare ideologică de dreapta, înaintau spre oraşul El Salado, dând foc caselor. Într-un reportaj difuzat pe History Channel, localnicii recunoşteau, cu amărăciune: „Noi, copiii, făceam mereu linişte. Parcă nici bebeluşii nu plângeau”... El Salado era un oraş prosper, după standardele rurale, aflat în centrul teritoriului disputat de grupările de gherilă de stânga şi adversarii lor, paramilitari. Atacul a dus la unul dintre cele mai groaznice episoade dintre cele cinci decenii de război ideologic brutal. Sub ochii rudelor, obligate să privească, victimele acuzate că au colaborat cu trupele de gherilă au fost torturate, batjocorite, înjunghiate, apoi sugrumate sau împuşcate. Paramilitarii, care cântau în timp ce-şi torturau victimele, îi băteau pe cei care ţipau la vederea măcelului, iar pe tinere le violau înainte să le omoare. Omorurile din El Salado şi din oraşele învecinate au durat şase zile, de pe 16 pe 21 februarie 2000. Au murit, în total, 66 de oameni. Apoi, restul de 4.000 de locuitori din El Salado au plecat, alăturându-se altor peste două milioane de columbieni deja strămutaţi intern, la vremea aceea. După o jumătate de secol, în care războiul a revenit ciclic şi după patru ani de negocieri chinuitoare, cea mai veche grupare de gherilă din ţară, Fuerzas Armadas Revolucionarias de Colombia (FARC), şi-a predat ultimele arme în iunie 2007, unei echipe ONU.

Pablo Escobar şi 4 miliarde de dolari anual, din cocaină

690 29 2În 1980, FARC se extinsese ca urmare a unui război împotriva stupefiantelor început în SUA şi purtat în cea mai mare parte în Mexic şi în ţările din Anzi, unde se cultivă coca. Frunzele sunt medicinale şi pentru populaţiile native din Anzi sunt sacre, dar tot ele sunt ingredientul principal al cocainei. Când cultivarea plantei a devenit ilegală, ţăranii din Anzi şi-au mutat plantaţiile, care le aduceau cele mai mari venituri, în regiunile sălbatice ale Columbiei. În fond, mereu exista o mafie a drogurilor, dispusă să plătească bani frumoşi... Cererea nelimitată de stupefiante, de la New York la Shanghai, a mărit numărul de fabricanţi şi de traficanţi de cocaină, aşa cum este cazul lui Pablo Escobar, care, la apogeu, câştiga până la 4 miliarde de dolari pe an. Iniţial, FARC a încercat să-i protejeze pe campesinos de traficanţii fără scrupule şi să le asigure preţuri standard pentru frunzele recoltate, iar gruparea percepea o taxă de export pe kilogramul de pastă de coca procesată în teritoriile de sub controlul său. Trupele de gherilă începuseră să înoate în bani, iar conducătorii lor au devenit corupţi, agresivi şi lacomi. Nu mai aveau nimic revoluţionar, doar extorcau, răpeau şi puneau bombe.

Baruri de lux şi clădiri ultramoderne

Acum, totul pare să se fi schimbat. În oraşele mari, cu restaurante rafinate, galerii de artă şi clădiri cu design ultramodern, oamenii au uitat de război. Barul „La Octava”, din Medellin, este o locaţie recomandată turiştilor, care, după ce beau destul, se „bălăcesc” într-o mare de mingi de plastic. Acest „bazin” exemplifică viaţa de noapte şi farmecul turistic tot mai intens al Medellinului. Este o schimbare radicală în comparaţie cu vremurile violente ale Cartelului lui Escobar. Acum, în Columbia, investiţiile externe curg, mai ales în turism, iar în marile oraşe, în care rareori puteai vedea maşini, ambuteiajele au ajuns la standarde mondiale. E greu să-ţi aminteşti că ţara are o economie modestă şi o administraţie care funcţionează cu un buget dureros de inadecvat. Între timp, ajutorul lunar de la stat pentru fiecare luptător demobilizat a ajuns la 300 de dolari, iar cele mai mari investiţii se înregistrează în construcţii.

Doar 10.000 de poliţişti la o populaţie de 48 de milioane

Evident, chiar dacă ţara progresează, criminalitatea nu este eradicată. Antonio Navarro Wolff, cunoscut senator şi fost guvernator al departamentului Narino, a explicat echipei de filmare cum vede relansarea economică a ţării: „Problema principală este cine va ocupa teritoriile abandonate de FARC. Statul sau noile bande criminale? Gherilele pleacă, terenul rămâne. La fel şi comerţul cu droguri. Acum avem nevoie de poliţie. În faza postconflict, problema nu este să omorâm criminali, ci să avem grijă să nu apară alţii noi. Pentru asta ne trebuie o forţă de securitate, dar acum de-abia dacă avem 10.000 de agenţi de poliţie (n.r. - la o populaţie totală de peste 48 de milioane de cetăţeni), în zonele rurale. Cel puţin gherilele aveau un şef cu care se putea negocia, pe subiecte precum ora de interdicţie a circulaţiei. Cu noile bande criminale, nu e cazul. Spun doar «plata o plomo», «argint sau plumb», adică «banii sau viaţa». Oricine are un dram de minte spune: «Atunci argint, că plumbul e prea greu»”.

52 de ani de război civil au îndurat cetăţenii statului sud-american

„Noile bande spun «plata o plomo», «argint sau plumb», «banii sau viaţa». Oricine are un dram de minte spune: «Argint, că plumbul e prea greu»“ (Antonio Navarro Wolff)

Moartea lui Jorge Gaitan a declanşat „tradiţia” vărsării de sânge

Războiul civil nu a fost singura perioadă crudă din istoria Columbiei. De fapt, există chiar o „tradiţie” în cazul vărsărilor de sânge, pentru că, în cele două secole de când şi-a obţinut independenţa faţă de Spania, rareori au lipsit conflictele. Ultimul ciclu de crime a început la 9 aprilie 1948, odată cu asasinarea unui lider popular al Partidului Liberal, Jorge Eliecer Gaitan. Moartea sa a declanşat revolte violente în capitala Bogota şi un val de 10 ani de crime partizane, „La Violencia”, în zonele rurale. Dar membrii Partidului Conservator şi liberalii se măcelăreau unii pe alţii cu mult înainte.