Main menu

header

cotnari wide

692 25 1de Simona Lazăr

La stingerea „regelui taragotului”, te întrebi, fără voie, unde se duc muzicienii, atunci când se duc? Cu câțiva ani în urmă, maestrul Dumitru Fărcaș - cel trecut „peste prag și praguri” în lumea-cea-fără-de-capăt - răspundea unei alte întrebări capitale: de unde vine muzica?

„Trebuie să te naști cu sensibilitatea de a transmite muzica”

„Am fi superficiali să spunem că muzica vine de unde o auzi că vine. De unde vibrează. Și de unde undele sunt ordonate. Dacă nu sunt ordonate, nu e muzică, sunt zgomote, doar. Dar cred că muzica vine din ființa omului, din trăirile lui, din pasiunea pe care o are pentru profesiunea de muzician sau muzicant pe care și-a ales-o. Trebuie să te naști cu anumite stări. În primul rând, nu poți să faci muzică dacă nu te-ai născut cu simțul ritmului. Ritmul este totul, e timp, e viață, e secundă... e tot ce ne-nconjoară. În al doilea rând, trebuie să ai norocul să te naști cu o ureche care să distingă culorile, timbrele sonore ale sunetului. În al treilea rând, trebuie să te naști din pântecele alb al maicii tale cu sensibilitatea de a transmite ceea ce vrei și ceea ce-ți dictează sufletul. Și dacă toate aceste trei elemente le stăpânești, aici începe munca. Eminescu spunea că un artist are nevoie de 70% muncă și 30% talent. O fi și asta adevărat, dar eu cred că e neapărat necesar să te naști cu toate aceste trei daruri dumnezeiești”.

„Taragotul trebuie ridicat la prestigiul celor din orchestra simfonică”

Despre întâlnirea sa magistrală cu taragotul, maestrul Dumitru Fărcaș obișnuia să povestească în cheie anecdotică. Era în anul în care absolvise școala de muzică și căuta un post de oboist la ansamblul din Baia Mare. I se putea oferi doar un post de taragotist. Fără să fi văzut vreodată acest instrument, a răspuns, repede, că știe să cânte la el, dar... când l-a văzut, s-a înspăimântat. A încercat să sufle în el și, fiindcă numai muzică nu ieșea, a decretat că instumentul e defect și a cerut să-i fie încredințat ca să-l repare. De fapt, a căutat în tot Maramureşul un om care să știe a cânta la taragot. Măcar unul. Și l-a găsit, în cele din urmă. „După o săptămână, primul cântec pe care l-am învățat de la ăla de la care l-am auzit, Iosif Biru, a fost: «Ană dragă, Ană dragă». Am venit și i-am cântat directorului în birou această melodie cu taragotul și de-acolo am devenit taragotistul cu care vorbiți acum. Cu taragotul, în 1962, lua primul său premiu important, la Festivalul Mondial al Tineretului și Studenților de la Helsinki. Apoi a intrat la Conservator, pentru că, zicea el: „Mi-am spus că acest instrument trebuie ridicat la prestigiul celor din orchestra simfonică. E un instrument cu un timbru baritonal foarte plăcut, accesibil publicului, și poți cânta la el de la canțonete, la arii de opere, Haendel, Haydn, Tellemann, sonate de Schubert. Mă bucur că am cutreierat cu el întreaga lume și mi-a adus mie și țării mele faimă și bucurie”. De altfel, Dumitru Fărcaș chiar a cântat la taragot muzică clasică, la Beethovenhalle, din Bonn, Germania. Firește, asta într-un concert care avea preponderent muzică tradițională românească. Era ca un fel de declarație a unicității și a excelenței. „Beethovenhalle e o sală de 6.000 de locuri. Nemții, care sunt destul de zgârciți cu complimentele, mi-au zis: «Taragotul nu este corn englez, nu este oboi d’amore, nu este clarinet bass, nu este saxafon sopran, este din toate câte ceva și încă ceva pe deasupra. Dacă Beethoven ar fi cunoscut acest instrument, în celebra Pastorală n-ar fi folosit solo de corn, ci taragotul»”.

Maria Tănase: „Drăguțule Fărcășel...”

Dacă azi zeci de taragotiști, din mai multe promoții și generații, îl pomenesc pe Dumitru Fărcaș ca mentor al lor, maestrul obișnuia să citeze, cu ochii în lacrimi, cuvintele Mariei Tănase, dintr-o scrisoare trimisă lui. Nu avea nevoie să țină hârtia îngălbenită de vreme sub ochi. Cuvintele ei îi erau bine întipărite în minte. „Maria Tănase m-a ascultat în Teatrul Tănase, unde era concursul pentru Helsinki. Eu reprezentam Maramureşul. Acolo m-a văzut prima oară. Apoi am devenit student în anul I și m-am întâlnit cu ea la un spectacol la Cluj. Ea mi-a lansat o invitație: să fac un turneu - care a fost și ultimul ei turneu - cu Taraful Gorjului, pe Valea Jiului. Și mi-a scris. A fost ultima scrisoare din viaţa Mariei Tănase: «Drăguțule Fărcășel (aici, maestrul, citând-o din memorie pe Măiastra cântecului românesc, începea a plânge), ajunsă în București mi-am învins ocupațiunile multiple pe care le am și într-o liniște relativă să pot formula pe hârtie ceea ce doresc de la mata. Vezi, mata, drăguță, n-am prea scris mult și mai cu seamă scrisori. Dar scrisoare ca aceasta în care să tresară toate simțămintele mele n-am scris niciodată. Vezi, Fărcășel, să nu te umfli, că-ți cade nasul și gata cu admiratorii talentului matale! Nu vreau să te necăjesc, dar vezi, Fărcășel, mi-ai povestit că muncești mult și am dedus că ești ambițios. Ești ambițios ca să parvii sau ești ambițios ca să rămâi artist? Vom pleca într-un turneu și vom câștiga mulți bani - banii-arză-i focul, nu contează așa cum contează cât cânți și cum cânți, dacă ești artist și nu presupus parvenit». Trebuie să vă spun că pentru mine această scrisoare a rămas un testament care m-a însoțit toată viața si pe care l-am luat în seamă. Sfaturile ei au fost pentru mine un ghid pe care n-am să-l uit niciodată. Am știut că numai munca, seriozitatea, modestia și buna cuviință te pot face să rămâi în conștiința celor care te ascultă”. Asemeni Mariei Tănase, Dumitru Fărcaș va rămâne etern în memoria neamului românesc. Și, cine știe, poate acolo, în lumea-cea-fără-de-sfârșit, cântecele lor s-au reîntâlnit.

„Când a început Luţă Ioviţă, în tranşeu, să cânte, s-a oprit bătălia”

Deși punem de mai mult de o jumătate de secol semnul egal între taragot și folclorul românesc, ele merg pe același drum doar de mai puțin de un veac. Răspândirea lui în toată țara e de dată și mai recentă. Curioasa istorie ne-a spus-o chiar maestrul Dumitru Fărcaș. „Taragotul face parte din lumea instrumentelor conice. Strămoșul lui există în China, acum 5.000 de ani, iar în Europa a ajuns un alt strămoș al acestui instrument, pe filieră turcească. Taragotul cu ancie dublă a apărut în pusta ungară și, în vremea lui Rákóczi, era un instrument de chemare la răscoală. Doi austrieci l-au transformat din taragot cu ancie dublă în unul cu o ancie simplă, ca să aibă forța de vibrație mai puternică. În al doilea Război Mondial, Luță Ioniță (clarinetist bănățean), care era în război prin Triest, a ajuns să aibă în mâna lui acest instrument, taragotul. E o mică legendă: atunci când a început Luță Ioviță, în tranșeu, să sufle în taragot, s-a oprit bătălia”. Așa ar fi ajuns taragotul în Banat.

Fişă biografică

692 25 2692 25 3S-a născut la 12 mai 1938, în localitatea Groși (Maramureș) și a murit la 7 august 2018, la Cluj-Napoca. S-a stabilit la Cluj-Napoca după terminarea studiilor la Academia de Muzică „Gheorghe Dima”, în 1967 şi şi-a început cariera profesională în 1960, la Ansamblul „Maramureşul” din Baia Mare. A fost preşedinte de onoare al Congresului Internaţional al Taragotiştilor. A obținut numeroase premii și distincții naționale și internaționale, între care Crucea Naţională „Serviciul Credincios” și Ordinul Meritul Cultural în grad de Mare Ofiţer, Categoria D „Arta Spectacolului”. Iar anul acesta, președintele României i-a decernat Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de cavaler. A fost căsătorit de două ori - cu Aurica (împreună cu care are o fiică, Andreea - foto 1) și cu Elena - foto 2.