de Irina Țolea şi Florica Pintea
Aproape zilnic vedem în jur copii care fac scene în magazine, copii violenți, dar și copii care, deși nu le lipsește nimic, sunt triști și retrași. Un studiu realizat de Organizația „Salvați Copiii” a arătat că în România există 880.000 de minori cu probleme şi tulburări de sănătate mintală, dintre care 150.000 cu depresie. Psihologul Carmen Călin, de la SCPP „Oancea & Prună”, din București, ne-a explicat care sunt principalele dificultăți pe care trebuie să le depășească părinții în ziua de azi, dar și ce soluții pot fi aplicate în educația celor mici.
„Educația condiționată este foarte periculoasă”
- Unde greșește părintele care satisface toate dorințele copilului?
- Este vorba mai ales despre părintele care are un sentiment de culpabilitate: pentru că nu pot să ofer timp copilului meu, încep să-i cumpăr diverse lucruri. Părintele vrea să-i ofere celui mic totul, pentru că muncește și pentru asta lipsește din universul lui. Chiar un copil în cabinetul meu asta a spus: „Tati este plecat ca să facă bani, să am eu jucării”. Doar că el percepe lipsa părintelui drept prețul pentru dorințele sale și face tot ce poate ca să le obțină: țipă, plânge, se tăvălește, până ce părintele cedează și îi oferă ceea ce el își dorește. Așa se nasc scenele pe care le tot vedem în magazine, la locurile de joacă și tot așa.
- Deci recompensarea copilului este o greșeală?
- Nu aș numi-o recompensare, cât o educație condiționată, de genul „dacă faci bine ceva, eu îți dau un lucru pe care ți-l dorești”. Este nocivă. Pentru că dacă faceți asta de când este mic, copilul învață, nu imediat, peste un an, doi, să vă condiționeze și el. Respectiv: „Dacă nu-mi iei cutare jucărie, nu stau cuminte!”. De aceea, eu recomand părinților să ofere lucrul pe care copilul și-l dorește foarte tare, dar nu ca o formă de recompensă. În primul rând, iese din conversația adult-copil cuvântul „dacă”. Nu este indicat să spui „dacă mănânci, îți dau voie la televizor”. Puteți spune „întâi terminăm de mâncat și apoi ne uităm la televizor”. Atitudinea părintelui față de copil este extrem de importantă. Este nevoie să fie ferm, dar blând.
„Trebuie să existe o limită între grijă și răsfăț”
- Mulți copii sunt vizibil cocoloșiți de părinți. Este o greșeală?
- De cele mai multe ori! Și apare când părinții sunt hiperprotectivi. Copilul de mic poate să-și ducă batistuța la coș, poate învăța să se îmbrace cu ajutorul unui adult, să mănânce singur. Din foarte multă iubire și o protecție exagerată, părinții fac lucruri pentru ei. Și ajung la vârste mari să nu poată să se descurce. Există riscul ca, în timp, să-i fie afectate independența, autonomia. Ajunge să fie nevoie ca în clasa 0 părinții să-i îmbrace, să le dea încă să mănânce, iar unii, chiar dacă știu să mănânce, nu o fac, pentru că au fost învățați că altcineva le rezolvă problemele. Este important să existe o limită între grijă și răsfăț. De aceea, trebuie stimulată autonomia copilului.
- Dar părinții foarte stricți greșesc?
- La polul celălalt sunt părinții care vor foarte mult de la copiii lor. Au așteptări mult prea mari, niciodată nu sunt mulțumiți. Atunci copiii se inhibă, devin foarte retrași, n-au înceredere în ei, nu comunică, sunt frustrați, capătă involuntar un sentiment de vinovăție. „Nu sunt de ajuns de bun față de ceilalți copii!”. Și, uneori, încep să regreseze, să manifeste false probleme. De exemplu: „Nu pot să urc scările, mi-e frică!”. Începe să aibă anumite frici, fobii, pe care în mod normal nu le-a avut în trecut. Iar dacă îl încurajați, îi spuneți „sunt sigur că tu poți”, copilul urcă scările fără niciun fel de problemă. Dar el are nevoie de atenție, de înțelegere și de susținere din partea adultului.
„Adultul absent și micuțul invizibil”
- Cum îl afectează lipsa de atenție pe cel mic?
- Părinții ocupați, oamenii care muncesc mult, când ajung acasă, sunt epuizați, nu mai dau atenția de care are nevoie copilul. Când cel mic face un desen și vi-l arată, când a construit ceva, vrea să vă implice în jocul său, dar părintele este prea ocupat sau prea obosit, absent și nu face nimic din toate astea, iar copilul va încerca altfel să atragă atenția. Am putea să-i spunem strategia „micuțului invizibil”. Dacă părintele nu reacționează la lucrurile bune ale copilului, la micile sale realizări, începe să facă lucruri „rele” - devine agitat, strică obiecte, țipă, lovește alți copii, este agresiv uneori, nu se poate juca împreună cu ei. Acesta este modul prin care el atrage atenția adultului asupra faptului că îi lipsește, că este frustrat de tandrețe, de apreciere din partea părintelui.
- Este o greșeală să fie mințit copilul sau să i se ascundă realități?
- Da! Eu nu încurajez acest tip de comportament. De exemplu, un părinte are probleme, e bolnav sau vine obosit acasă și, ca să își protejeze copilul, în fața lui joacă teatru. Adică lui îi dau lacrimile, dar îi spune copilului: „Sunt foarte vesel!”. Indirect, el transmite celui mic un mesaj greșit, este o neconcordanță între expresia feţei și mesajul verbal. Mai bine îi spuneți copilului, cu calm, cu blândețe „sunt obosit” sau „sunt trist, lasă-mă zece minute, o să ne jucăm după aceea”. Astfel, copilul învață să înțeleagă și, cel mai important, învață să-și exprime emoțiile corect având modelul părintelui. Este indicat să fiți cinstiți cu copilul, la nivelul său de înțelegere.
- Cum îi afectează pe copii lipsa de răbdare?
- E cunoscut, de exemplu, că există o vârstă a întrebărilor, când mulți părinți sunt înnebuniți. E bine să încercați să răspundeți la întrebările copiilor, cu răbdare, cu calm. Câteodată, părinții sunt nervoși, e mai bine să nu răspundă nervoși copilului, să ia un pic de distanță, pentru a se calma, și apoi să îi răspundă. Un copil lăsat fără răspunsuri poate renunța să mai întrebe și să-și caute alte surse de informații, de multe ori greșite. Asta înseamnă să vă implicați, să construiți relația cu copilul.
„Limbaje de iubire diferite“
- Cum descoperă părinţii ce nevoi au copiii lor?
- Fără să-și dea seama, mulți părinți confundă nevoile copilului cu propriile lor nevoi. Ceea ce poate crea dificultăți de decodare a mesajelor transmise de copii. De exemplu, există cele cinci limbaje ale iubirii (forme prin care simți că iubești sau ești iubit), respectiv: cuvintele de laudă și încurajările, timpul petrecut împreună, darurile, serviciile sau îmbrățișările, mângâierile. Părinții nu conștientizează că fiecare individ este diferit, la fel și copilul lor. De multe ori, copiii tind să imite comportamentul adulților, până și tonul părinților. Dar limbajul de iubire al individului ține de fiecare în parte. Am făcut două grupuri paralele cu mămici și copii, centrate pe identificarea propriilor limbaje de iubire. A fost o surpriză imensă, mămicile nu se așteptau să constate că micuții lor nu sunt copie a lor fidelă și că nu au aceleași nevoi. Rezultatele acestor grupuri au avut ca efect conştientizarea de către părinți a diferențelor de limbaje ale iubirii.