de Carmen Ciripoiu şi Alexandru Brădescu
Divorțul este un fenomen care a luat amploare în ultimii ani în România. Însă, odată cu această libertate, vine și reversul: suferința copiilor. În aceste condiții, se impune o întrebare: să rămână părinții împreună, chiar dacă nu se mai iubesc, de dragul celor mici? Aflați răspunsul din interviul cu psihologul Raluca Zlatanov (medalion).
„Un divorț înseamnă și o experiență din care avem ce învăța”
- Căsnicia se poate rupe din cauza unor probleme grave precum abuz de alcool, violență, relații extraconjugale, sau pur și simplu lipsa de comunicare îi face pe cei doi să se îndepărteze unul de celălalt, fără să se mai regăsească. Care este următorul pas, în situația în care există copii? Trebuie să trăiască ei într-o situație abuzivă?
- Categoric, nu, pentru că un climat abuziv fizic sau verbal are o influență covârșitoare asupra copiilor. Bazele personalității se formează în primii șapte ani de viață, când inconștient copilul înțelege cum e viața, cum să se raporteze la ea, câtă încredere să aibă în adulți și învață mijloacele de adaptare, respectiv implicare, pasivitate. Copilul vede în familie un model de relație, de comunicare, este modalitatea în care percepe și îi este transmisă iubirea, înțelege cum se rezolvă conflictele și cine le rezolvă, cine are puterea și care sunt efectele ei în familie, dacă e cazul… Din păcate, părinții nu văd mereu o legătură între comportamentul copiilor și mediul de acasă. Nu întâmplător copilul este pasiv și retras, se supără, e mânios sau plânge. Toate acestea sunt mijloace prin care el a învățat să se adapteze mediului de acasă. Dacă acesta e toxic, el va învăța să trăiască așa și acest model îl va aplica și în alte medii.
- Statisticile au arătat că două treimi dintre adulți au un model disfuncțional de personalitate, pe care nici măcar iubirea nu îl poate vindeca. Să fie acesta un motiv pentru care e și mai dificilă decizia de a ieși dintr-o relație?
- Inteligența emoțională și inteligența intelectuală coexistă. Acest model disfuncțional de personalitate este dat și de un decalaj și de un minus al coeficientului inteligenței emoționale, în traducere, nevoile noastre afective. Ca să putem vizualiza, ne-am putea imagina o cămară unde niște borcane cu dulceață au rămas goale: borcanul îmbrățișărilor, încurajărilor, vorbelor nespuse din cauza vârstei și a fricii, nesiguranța și încrederea… Să ieși dintr-o relație înseamnă să admiți că ai greșit. Un divorț este asimilat cu o căsnicie eșuată, dar tot atât de bine ar putea însemna și o experiență din care avem de învățat.
„Traumele se transmit pe trei-patru generaţii”
- În nenumărate cazuri, mamele rămân în relații nefericite sau abuzive și nu pleacă pentru copii. Care este explicația acestui fenomen des întâlnit în România?
- Este un mit că mamele nu pleacă pentru copii. Ele nu părăsesc pentru că se formează o relație de codependență, nesănătoasă cu partenerul. De cele mai multe ori, mama ajunge să aibă grijă și de soț, pe lângă copii, dezvoltând un sentiment de vină dacă îl părăsește. Ba, mai mult, îi va găsi acestuia mereu scuze: „Nu e om rău când nu bea, nu insultă, nu e violent, nu înșală etc.” și va pune copiii ca scuză pentru a rămâne în această relație pentru că ea nu se poate desprinde: „Copiii au nevoie de tată!”. Apoi intervine frica de singurătate, teama de nou, incertitudinea, îngrijorările financiare, statutul de femeie divorțată, vina, rușinea… Sigur că separarea și divorțul sunt decizii traumatizante, iar primul gând al femeilor este să ceară ajutor. Divorțul nu este o soluție pentru conflicte și tensiuni, orice cuplu are momentele lui de criză ce pot fi depășite, dar dacă asta nu este posibil, singura soluție rămâne separarea.
- Poate fi vorba și despre un tipar transmis peste generații?
- Femeile care stau în codependență s-au confruntat în copilărie cu un model familiar de implicare inegală din partea părinților. Ele au văzut și au asimilat părerea mamelor că de bărbat trebuie să ai grijă, că femeia are responsabilitatea întregii case, că ea trebuie să îndure ca să mențină căsnicia. Mamele lor le susțin, doar acestea și bunicile au făcut la fel… Pentru a ieși din această situație, femeia trebuie să analizeze singură sau în terapie și să-și reevalueze tiparul, să înțeleagă locul în care este și ce credințe și valori din familie o mențin acolo. Acest lucru va fi urmat de modalități de creștere a încrederii și stimei de sine. În momentul în care o femeie are o relație sănătoasă cu ea, va avea o relație sănătoasă și cu bărbatul său. Studiile arată că abuzul, traumele se transmit pe trei-patru generaţii. Ceea ce înseamnă că are nevoie să-și analizeze trecutul: cum au fost femeile din familie? Bunica, străbunica, mătușile? Cine a avut influență?
„Avem tendinţa să coalizăm cu femeile”
- Cine suferă mai mult în urma unui divorț? Mama sau tata?
- Un divorț e traumatizant pentru toți cei implicați. Mai mult decât atât, odată cu încheierea acestui capitol se duc și speranțele, iar încrederea pe mai departe în relații rămâne sub semnul întrebării. Fiecare suferă în felul său, nu se poate contoriza. Doar că în cultura noastră există tendința să coalizăm cu mamele pentru că în general acestea își exteriorizează sentimentele și divorțul pare mai vizibil în partea lor.
- Ce se va întâmpla cu un copil în urma divorțului? Cum va arăta emoțional viitorul adult?
- Cu multă nesiguranță, neîncredere… Băiatul care a simțit în copilărie că trebuie să răspundă nevoilor emoționale ale mamei va fugi și, cel mai probabil, va fi indisponibil în relațiile cu femeile, de teama de a nu le răni și din furia față de mama sa neputincioasă. Fata va alege un bărbat indisponibil emoțional, așa cum a făcut mama ei, sau nu va fi disponibilă emoțional pentru bărbați. E foarte important pentru viitorul emoțional al copilului cum gestionează părinții și etapa următoare a divorțului. În cazul în care copiii își văd mereu mama/tatăl plângând sau aud comentarii negative, își consumă energia ca să-și aline mama/tatăl și își asumă un rol mult prea mare pentru vârsta lor. Dacă în schimb părinții sunt maturi emoțional și responsabili pentru copiii lor, își vor împărți în continuare responsabilitățile pentru copii, vor rămâne prezenți în viața lor și vor păstra o relație decentă între ei, situația va fi cu totul alta și pentru cei mici.
„Chiar şi victimizarea are rolul ei“
- Ce relații vor avea la maturitate copiii cu părinți divorțați?
- Copiii cu părinți divorțați vor fi mai precauți în implicare emoțională și mai conștienți de existența eșecului unei relații. De asemenea, modelul va fi monoparental, cu un minus al unei figuri parentale. Se poate ca băiatului să-i fi lipsit prezența masculină a tatălui, iar fata să fi dus lipsă de protecție. Sigur că acest lucru va influența alegerile viitorilor parteneri și așteptările de la aceștia. Fiecare personalitate este individuală și unică și percepe într-un alt fel divorțul. Deși pare ciudat, chiar și victimizarea are rolul ei. Dacă aceasta apare, e bine să fie parcursă, nu să fie inhibată și renegată pentru că aceasta aduce cu sine o realitate care poate fi modificată dacă se vor schimba… ochelarii. Un lucru e cert: între o relație toxică care nu se ameliorează și o familie monoparentală, în care celălalt părinte rămâne în viața copiilor, este indicat să fie aleasă ultima variantă.