de Simona Lazăr
L-am cunoscut pe Michael Henning, poștașul sas, în pragul unei nopți spuzite cu stele în curtea casei lui de la Cisnădioara. Scrisorile pe care Miși le purta în tolbă, în anii ’80 și la începutul anilor ’90, aduceau destinatarilor, vecinii lui sași, o veste mult așteptată, aceea că le-a fost aprobată emigrarea în Germania.
Familia lui a plecat, el a rămas
Povestea lui Michael - Miși, cum îi spun amicii - ne-a copleșit și, în același timp, ne-a făcut să ne întrebăm ce s-ar fi întâmplat dacă vreodată, în primii săi ani de lucrător la poștă, ar fi procedat precum personajul lui Fernandel dintr-un vechi film franțuzesc: ar fi rătăcit câte-o scrisoare, cu gândul să o ducă destinatarului abia când va ieși la pensie, doar pentru a vedea dacă absența acelei epistole a schimbat, ori nu, destine...? Dacă măcar una dintre scrisori nu ar fi fost înmânată destinatarului? Măcar aceea care conținea aprobarea pentru emigrarea mamei sale, a tatălui său, a fratelui mai mic?
Foarte strict în ceea ce privește îndatoririle sale de poștaș, Michael le-a dat scrisoarea părinților și fratelui lui, care-au plecat mai apoi la Karlsruhe, lăsându-l pe el în sat... De ce n-a vrut Michael să plece cu ei? Nu ne spune... Dar e cert că este unul dintre puținii sași care mai viețuiesc în Cisnădioara - vreo sută, din câteva mii!
„Tradiția se păstrează cât e nevoie de ea”
Îl întrebăm pe Michael Henning ce s-a mai păstrat din tradițiile săsești, la Cisnădioara? Așa, cu mâna asta de oameni care nu s-au lăsat duși în bejenie? „Ceea ce vreți să ştiţi trebuia să veniți acum 25 de ani, ca să aflați. Când satul ăsta mai trăia și funcționau toate tradițiile - așa cum se mai putea, în comunism”, ne răspunde, în vreme ce ne îmbie să gustăm din hencleșul pregătit de soția sa. „După 1989, 90% dintre sașii care trăiau în Cisnădioara au emigrat. Și în cei aproape 30 de ani, până azi, vă dați seama câți au mai murit...! Acum, în Cisnădioara, sași sunt mai puțini de 100. Între ei, mulți bătrâni și câțiva copii. Generația mea, a celor de 40-50-60 de ani, nu prea e reprezentată. Cei care mai erau au plecat după Revoluție, că am mai rămas numai trei-patru familii mai tinere. Odată cu vecinii mei, au plecat din sat și tradițiile. O tradiție se păstrează cât e nevoie de ea. În germană se spune «brauchtum»; «brauch» înseamnă a avea nevoie. Nu vreau să spun că noi nu ne-am păstrat tradițiile, dar în niciun caz nu s-au păstrat pentru a se arăta la tv, ca la muzeu. O tradiție de care a fost nevoie și care s-a păstrat a fost cea religioasă. Biserica... Tot ceea ce depinde de funcționarea unei comunități s-a cam păstrat...”. Michael cunoaște bine detaliile astea. Doar e „păstrătorul cheii bisericii”. A celei din deal, ridicată de teutoni și saxoni, dar și a celei din vale, construită mai încoace și-n care se află orga, la care tot el cântă duminicile, când se slujește. Ne mai îmbie cu o bucată de hencleș. „E prăjitura tipic săsească. Se face de câte ori vin neamurile din Germania. Hencleșul e, așa, un fel de purtător de nostalgie. Și ce să le dai la neamuri cadou? Bagă 20 de tăvi de hencleș în portbagaj și duc în Germania... Sunt mulți care mai au casele pe-aicea. Vin și trag la casa lor și le e dulce somnul, ca atunci când erau copii!”. Ne povestește cum e când vin la Cisnădioara aproape toți colegii săi de clasă. „Noi am fost 42, din clasa I până la a VIII-a. Vă dați seama, numai ăia când vin și... pune pe masă, ia de pe masă... Hencleșul e obligatoriu. Și o ciorbă cu tarhon!”.
Meșterul de cahle
Azi, poștașul care a dus scrisorile de emigrare sașilor din Cisnădioara - numai lui nu și-a pus-o pe masă! - și-a făcut, în curte, atelier de cahle de ceramică. A învățat să le facă de nevoie și acum e vestit pe șapte văi! „După Revoluție, au venit niște nemți care au cumpărat o casă în sat și au vrut să o renoveze așa cum era ea cândva și aveau nevoie și de o sobă de teracotă, ca pe vremuri. Și au umblat prin toată țara să caute cahle transilvănene în centrele de ceramică. N-au găsit. Și-au dat seama că nu mai produce nimeni așa ceva manual. Proprietara acelei case făcea terapie prin olărit. Cu argilă. Îngrijea copiii cu probleme psihice, făcând modelaj. S-a hotărât să facă ea cahle. S-a chinuit mult, în Germania. Noi aveam grijă de casa lor și m-am gândit: ce mare lucru e să faci o cahlă! M-am dus la Corund, unde cunoșteam o familie de olari și mi-au arătat cum se face. Proba măiestriei se dă atunci când deschizi cuptorul. Când se face o formă de ipsos, trebuie să ții seama de procentajul de uscare, umiditatea lutului, cât se micșorează piesa la ardere, pentru că la urmă piesele trebuie să se potrivească. Fiecare piesă are personalitatea ei, când e făcută manual... Aici, vedeți, am vechi modele transilvănene, cu albastru cobalt pe un fond alb mai vechi. Le am de la clienți care veneau cu o piesă de teracotă veche, găsită în pod. În general, sunt modele florale și cu motivul lalelei, crizantemei, garofiței. Un model e cu un strugure care parcă «izvorăște» dintr-un snop de grâu, e un simbol biblic, cu pâinea și vinul. Când se zidește soba, mai apare un model floral care arată a soare sau o frunză de brad. Soarele e viața, bradul - veșnicia. Nu pot face multe sobe. Dacă fac cinci-şapte sobe într-un an e mult”.
De la scrisori de dragoste la facturi
Revenim la imaginea cu Fernandel. „Îmi amintesc... filmul a fost și-n Cisnădioara, când eram copil. Dar e aproape o crimă ceea ce a făcut poștașul lui Fernandel: să nu ducă scrisoarea. Dar știți ce e curios? Povestea lui s-a întâmplat de-adevăratelea aici, în Cisnădioara, prin 1979. O poștăriță s-a lăsat convinsă de cineva care a pus ochii pe un bărbat care avea o prietenă în Germania... Femeia nu voia ca omul să se încurce cu nemțoaica și poștărița a ajutat-o: n-a trimis scrisorile lui mai departe și a oprit și scrisorile venite de dincolo. Și acea persoană care s-a înțeles cu poștărița a reușit să pună mâna pe acel bărbat. S-a aflat târziu, după ce au avut copii!...” Munca lui de poștaș... Ce era ea, mai demult? Ce este astăzi? „Scrisori... în vremurile acelea, când dădeai o scrisoare cuiva, erai sigur că omul se bucura. Azi, ducem numai vești rele: banca, fiscul... Cel mai mult s-au bucurat în 1989, când primeau aprobarea să emigreze în Germania. Era aproape o sărbătoare pentru ei. Dădeau chiar și un ciubuc poștașului care le aducea cartea poștală de la Miliție. Pe cartea poștală scria: «S-a aprobat dosarul dumneavoastră de emigrare, vă rugăm să vă prezentați la Miliție, serviciul pașapoarte, în data..., ora...». Era o ștampilă tip pentru toți. Atunci, oamenii erau cei mai fericiți”. Îl întreb cum se simte în epoca în care mesajele se transmit mai ușor prin telefon sau prin internet. „Sunt ce am fost cu mare plăcere: poștaș. Să am de-a face cu oamenii a fost pentru mine o plăcere. Dar serviciile poștale clasice au dispărut, cine mai scrie o scrisoare? Azi nu mai ducem scrisori de dragoste, dar ducem facturi de speriat oamenii. Practic o meserie care își pierde o bună parte din sens, din cauza avansului tehnologiei”. Oprim reportofonul. Computerul poștașului Miși dă un semn. Un mesaj de la fratele Erwin. Un alt fel de... scrisoare.