de Carmen Ciripoiu şi Adrian Barna
Și-a dorit dintotdeauna să zboare și, „slavă lui Dumnezeu, am zburat destul!”. Nu are prea multe regrete, iar la 100 de ani, peste memoria eroului României, generalul Ion Dobran, timpul pare că nu a lăsat nicio urmă. Și asta pentru că Domnul i-a fost „coechipier” în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și Prieten bun pentru tot restul vieții. Amintiri de neprețuit depănate de zburătorul de legendă, în rândurile ce urmează.
„Pe toată durata războiului, am purtat la piept o fotografie cu mama. M-a apărat!”
- Domnule general, aș dori să începem acest interviu satisfăcându-mi o curiozitate. Cine v-a poreclit Fachirul?
- Nemții. Am făcut o întrecere între români și germani, iar Helmut Lipfert s-a lăudat că poate zbura cel mai jos din aviația lor. Eu am spus că poate n-ar fi rău să facem o probă, pentru că eu voi zbura mai jos decât el... Când am trecut prin dreptul punctului unde stăteau piloții să ne urmărească, am atins pământul de 14 ori cu vârful elicei, fără să pătrund prea adânc. Când am coborât din avion, neamțul a spus că nu sunt pilot, sunt fachir, pentru că am reușit să cobor sub record european. Era în perioada războiului, pentru că noi, românii, am fost și împotriva nemților, și a americanilor, și a rușilor. Pe toți ni i-am pus în cap. (Râde amar)
- Pasiunea asta de o viață pentru aviație ați avut-o din copilărie? Ați fost singur la părinți?
- Nu. S-a declanșat de la o întâmplare. La Târgu Mureș, pe un câmp, unde făceam instrucție la școală, a aterizat, la un moment dat, un avion. Cred că aveam vreo 13 ani. M-am îndrăgostit pe loc de zbor. Cât privește anii copilăriei, mama îmi va rămâne mereu în suflet. Era tare blândă (râde!), o femeie născută în zodia Vărsătorului. Ea a fost moașă la Rucăr și s-a împăcat excelent cu cei de acolo. Îmi povestea că, după ce făcea baie la copilași, părinții acestora aruncau monede de aur în apă. Erau pentru moașă, așa era datina pe atunci. De altfel, când am plecat la război, mama mi-a spus că nu voi păți nimic, pentru că și eu sunt născut în zodia Vărsătorului. Iar pe toată durata războiului am purtat la piept o fotografie cu ea. Și nici măcar la un deget nu am fost zgâriat. Tata, care a lucrat în Jandarmerie, nu prea stătea pe acasă, dar mereu a avut grijă, așa cum a putut, să mă ocrotească. Însă am avut și norocul să pilotez un avion mult mai bun decât al americanilor. Ei au avut Mustangul, iar noi fantasticul IAR 80. Am mai avut o soră, Iulia, cu care m-am înțeles foarte bine. Ea a terminat Facultatea de Litere și Filosofia. Părinții, pentru că trebuiau să meargă la serviciu, nu prea aveau timp de noi, așa că am învățat multe de la surioară. Iulia era mai mare, născută în 1916 și eu în 1919. Am început războiul cu rușii, care nu aveau nici avioane prea bune, nici piloți prea grozavi. Cu ocazia asta, în prima parte, am făcut un fel de școală, în care am deprins o îndemânare pentru lupta aeriană. Dacă scăpai în primele luni și nu pățeai nimic, căpătai o mare încredere în tine și nu te mai temeai.
„În timp ce infanteriștii stăteau în noroaie, aviatorii dormeau în pijama la aerodrom”
- În perioada războiului v-a fost vreodată frică de moarte?
- Nu, când erai în avion nu-ți era frică de moarte. Acolo, te simțeai foarte bine. În schimb, afară, te așteptai să cadă mereu o bombă lângă tine din bombardier. Acestea survolau în formația de 11, unul lângă celălalt, și dacă erai la sol, puteai fi lovit de vreuna dintre bombe. Dar eram convins că fotografia mamei mă va ocroti totdeauna și nu voi păți nimic. Am plecat la război la 21 de ani, eram un copil…
- Ce mâncau aviatorii în timpul războiului? Ce vă place să mâncați acum?
- Depinde. În general, aveam hrană rece în avion, șuncă, lucruri care îți ajungeau două-trei zile dacă se întâmpla să eşuezi pe teritoriul inamicului. Era o rație tip făcută de germani pentru piloții lor și au preluat-o și românii. Când eram la sol, la popotă se făcea o mâncare extraordinar de bună și aveau grijă să nu ne lipsească nimic. Acum, iubesc să savurez mâncarea noastră tradițională, fasole cu cârnați. Nu sunt pretențios și nu am fost niciodată. Eu am dus-o foarte bine în timpul războiului. Vă dați seama, să dormi noaptea în pijama, înseamnă ceva... Seara noi ne întorceam la aerodrom și ne odihneam acolo. Față de infanteriști, care, săracii, stăteau doar în noroaie… Să fiu sincer, ne mai făceam și de cap cu fetele pe timpul acela. Ne alegeam fiecare câte una dintre cele care serveau masa la popotă... Aș putea să spun că perioada războiului a fost cea mai frumoasă din viața mea. Ştiu că sună nebuneşte... După ce s-a terminat, au venit comuniștii la putere, au desființat armata și totul s-a dat peste cap. Timpuri foarte grele, în care nu mai dormeai noaptea acasă, ci la prieteni…
Nea Ion de la strungărie… în comunism
- După ce s-a terminat războiul, ce ați făcut, domnule general?
- Comuniștii i-au dat afară pe toți piloții vechi, pentru că s-a desființat aviația regală. Pur și simplu mi s-a spus, fără nicio altă explicație, că nu mai am ce să caut în comandament și că ar trebui să mă angajez. Nu am avut încotro și am intrat muncitor la uzină, la Timpuri Noi, care pe vremea aceea se numea Rakosi Matyas. Am devenit muncitor la strung. Nea Ion de la strungărie… Mai erau și alți colegi de-ai mei, cufundați în masa anonimă. Nu a fost ușoară deloc acea perioadă, dar a trebuit să duc totul până la capăt.
- V-ați mai reîntors la cârma avionului?
- Am reînceput să pilotez după mulți ani de stat în uzină. Am intrat ca pilot civil la Tarom, unde am făcut curse internaționale. Am stat acolo 16 ani și am ieșit la pensie la 56 de ani, pentru că nu am mai avut voie să zbor de la acea vârstă. Dar nu duceam doar pasageri. În Italia și în Franța mergeam cu iepuri, pentru că a fost o depopulare masivă în acele locuri. Aceștia erau puși în cuști, câte cinci, și într-o cursă spre Lyon am văzut că un iepure a zbughit-o. L-am tot căutat pentru că ne era frică să nu roadă vreun cablu. N-a mai apărut și ne-am întors la Arad, unde l-a dibuit unul dintre mecanici. Când am ajuns pe aeroportul din Băneasa, se certau care să ia iepurele. Atunci, le-am cerut o curea de la pantaloni, l-am legat și i-am spus animalului: „Mă, dacă ai fost în stare să mergi la Lyon și să te întorci, atunci merită să trăiești”. Și l-am eliberat. Altădată am dus fazani și, din cauza vremii nefavorabile, am aterizat în miezul nopții la Viena. Dimineața, pe manșa avionului, am văzut cum un fazan stătea asemenea unui comandant. Pe ăsta l-am adus înapoi în țară. (Râde)
„Am trăit 43 de ani fericiți lângă soția mea”
- Când am intrat în casă, mi-ați arătat o fotografie frumoasă cu dumneavoastră și soția. Cum ați cunoscut-o?
- Noi ne-am căsătorit după război, în 1950. Ne-a făcut cunoștință învățătoarea mea, care era și proprietara casei în care locuiesc acum. Casa aceasta a fost făcută de renumitul profesor de matematică Orășanu, iar după ce a murit soția acestuia, învățătoarea mea s-a căsătorit cu dânsul. Noi ne-am mutat apoi aici și a fost totul așa, ca într-o familie. Am avut o căsnicie de 43 de ani, foarte frumoasă. Când am luat-o de nevastă, ea era încă elevă la liceu. Din păcate, soția mea s-a prăpădit în 1993, din cauza unui diabet pe care doctorii nu i l-au descoperit la timp. Și-a dat seama doar medicul oftalmolog și când a început să ia tratament, a fost prea târziu.
- Aveți copii? Vă calcă cineva pe urme?
- Am fată și băiat, dar el are o deficiență la ochi și nu a putut să urmeze cariera de pilot. Și mă bucur și de nepoți, și de strănepoți, dar doi sunt în America și cinci în Germania.
„Mi-au plăcut femeile și bridge-ul”
- Dacă aţi mai avea 20 de ani şi România ar fi în pericol, aţi mai lupta o dată pentru ţară?
- Absolut, pentru că doar atunci te simți util. M-am urcat într-un avion anul acesta, într-unul dintre cele trei aparate colorate care survolează Arcul de Triumf. M-am simțit extraordinar, ca și cum aș fi mers iarăşi pe bicicletă.
- În afară de avioane, v-a mai plăcut și altceva la fel de mult în viață?
- O femeie. Până m-am căsătorit. Și nu doar una… Și bridge-ul… Aș mai juca și acum, dar, din păcate, nu mai am parteneri. S-au stins toți, doar eu am mai rămas în viață. E un sport de mare calitate, pe care am început să-l învăţ din timpul războiului. Acum îmi place să dezleg cuvinte încrucișate și să citesc, dar nu prea mai pot din cauza ochilor. Am fost operat de cataractă la ochiul stâng, dar tot nu văd bine, deși doctorul m-a asigurat că după operație voi putea citi. Cu vârsta, cam toate te lasă… Dar e inevitabil, fiecare are destinul lui.
- Și al dumneavoastră care a fost?
- Destinul meu a fost aviația! (Râde mândru)
„L-am iubit foarte mult pe Regele Mihai“
- În 1943, i-ați jurat credință Regelui Mihai și ați păstrat-o. Și țării, la fel. L-ați cunoscut personal pe Majestatea Sa?
- Sigur. Regele venea mereu în vizită pe front. Mareșalul Antonescu comanda frontul, dar regele dădea ideile. Căuta să fie foarte apropiat de noi, aviatorii, trecea de la pilot la pilot și dădea mâna cu fiecare. Și se îngrijea să nu ne lipsească nimic. L-am iubit foarte mult pe Regele Mihai și el ne-a iubit pe noi. În timp de pace, la Ziua Regelui, pe 10 mai, făceam o formație cu avioanele în forma literei M și Majestatea Sa privea cu mândrie. De câteva ori, i-am făcut și vizite la Palatul Elisabeta, unde i-am dat să citească jurnalul locotenentului Dobran, pe care l-am ținut în timpul războiului. Am avut acest jurnal de front, în care povesteam zi de zi ce se întâmpla. A fost, de altfel, singurul jurnal din aviație. După 1990, am și publicat acest jurnal. Pe vremea Regelui, viața era foarte frumoasă și România foarte bogată.
„Am fost prieten cu americanul al cărui avion l-am distrus“
- Care a fost bătălia cea mai grea pe care ați dus-o în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial?
- În România, pe undeva pe lângă Galați. S-a întâmplat spre sfârșitul războiului. Am întâlnit trei avioane americane, iar eu decolasem singur, eram fără coechipier. Mă tot gândeam dacă să atac singur sau să îmi văd de treaba mea. Până la urmă, am atacat. Ei zburau în cocor, unul în față și două pe lateral. M-am hotărât să-l atac pe cel din stânga și l-am scos din luptă imediat. La manşa avionului american se afla tânărul sublocotenent Barrie Davis, care activa în Grupul 325 Aviaţie Vânătoare. După ce a fost lovit de mine, avionul avariat a aterizat forţat în zona Ucrainei, însă pilotul a supravieţuit. Nu am știut atunci. După mulți ani, în 2010, m-am întâlnit cu acel pilot, care mi-a povestit că i-am lovit cabina avionului și i-au intrat schije în mână. Am păstrat legătura cu el, ne-am scris și am devenit prieteni. La un moment dat, a venit în țară și l-am dus la Poiana Brașov și i-am arătat și rafinăriile din jurul Bucureștiului. Ei pentru rafinăriile acelea s-au luptat, pentru că le trebuia petrol. Despre România, un olandez a spus că e țara care are petrol și grâu din belşug. Numai noi nu ştim...