de Andrei Dicu şi Adrian Barna
Discuția pe tema intenției lui Nicolae Ceaușescu de a fabrica o bombă atomică în România este inepuizabilă. Tentative au existat, însă spre deosebire de Iran, de exemplu, țara noastră nu a izbutit să construiască instalații nucleare într-un mecanism complex. Cu toate acestea, liderul comunist român s-a lăudat, cu puțin timp înainte de a fi înlăturat de la putere, că țara noastră are capacitatea de a construi o armă nucleară. Multe voci susțin că intenția lui Ceaușescu de a fabrica bomba atomică s-a datorat relațiilor tensionate cu URSS, dar aceasta rămâne o supoziție.
Celebra declarație de la Arad și dezvăluirile din „New York Times”
La 16 aprilie 1989, agenția Associated Press a publicat următoarea știre-bombă, sub titlul „Președintele spune că România are potențial pentru arme nucleare”: „Președintele român Nicolae Ceaușescu a admis public faptul că țara sa are potențial să facă arme nucleare: «Putem produce orice fel de echipament și utilaje, lăsați-ne să fim competitivi cu cele mai bune produse fabricate în lume. Într-un singur domeniu nu vrem s-o facem, acela al armelor nucleare. Tehnic, avem această capaci- tate, de asemenea, putem face și alte surprize, dar suntem ferm hotărâți să luptăm împotriva armelor nucleare». Declarația a venit în urma unor rapoarte neconfirmate, conform cărora Ceaușescu ar fi menționat capacitățile nucleare ale României liderului comunist ungar Karoly Grosz, într-o întâlnire din august, în orașul românesc Arad”. De altfel, experimentele nucleare secrete ale României au fost dezvăluite de autorități în primii ani de după Revoluție, însă țara noastră a fost implicată și în alte evenimente clandestine în perioada comunistă, așa cum reiese dintr-un articol publicat de cotidianul „New York Times”. La 30 aprilie 1990, americanii titrau: „România este raportată în tranzacții nucleare cu India”. Autorii textului dezvăluiau că regimul Ceaușescu a redirecționat, necorespunzător, o sursă de apă grea, de proveniență norvegiană, către India...
„HELEN”, reactorul cumpărat de la britanici
Cum a început, însă, toată tărășenia legată de bomba atomică?... România se apucase să construiască un program nuclear pașnic, la jumătatea anilor ’50, când Uniunea Sovietică, răspunzând programului din SUA, „Atomi pentru pace”, și-a slăbit restricțiile privind cooperarea nucleară. Printre tehnologiile pe care țara noastră le-a primit a fost un reactor de cercetare rusesc, pe care l-a folosit în scopuri de instruire. De asemenea, Bucureștiul a cerut reactoare nucleare puternice, dar conducerea sovietică a ezitat să răspundă favorabil cererilor României, preferând să-și canalizeze ajutorul tehnic înspre Cehoslovacia, R.D.G și Polonia. Sateliții din Europa Centrală au reprezentat nucleul industrial al blocului estic, cu o șansă mai mare de a dezvolta cu succes programe de energie nucleară. După refuzul Moscovei, Bucureștiul s-a reorientat către furnizorii occidentali și a început să adopte o abordare tot mai ofensivă. Pentru a obține un reactor nuclear, guvernul român a încercat mai întâi să achiziționeze un nou reactor de cercetare și a reușit să-și atingă scopul prin învrăjbirea englezilor împotriva francezilor. În aprilie 1966, Bucureștiul a semnat un acord cu Marea Britanie, pentru vânzarea unui reactor sub-critic, cunoscut sub numele de „HELEN”, care ar fi putut fi folosit pentru cercetarea nucleară.
Propunere de parteneriat cu Israelul
Până în 1967, România intenționa să achiziționeze tehnologiile necesare pentru un program nuclear amplu, care cuprindea centrale nucleare, reactori reproducători și o instalație de reprocesare. Intențiile conducerii de la București nu au fost, în întregime, pașnice. De exemplu, prim ministrul român Ion Gheorghe Maurer le-a declarat liderilor sovietici, în 1967, că marele impediment al țării noastre în dezvoltarea unui program de arme nucleare a fost lipsa capacităților tehnologice. El a afirmat că „România nu are în vedere construirea de arme nucleare, deoarece nu poate face acest lucru. Dacă ar putea, probabil că ar face-o”. O lună mai târziu, președintele Ceaușescu i-a spus liderului Partidului Comunist din Israel: „Ne-am gândit să colaborăm cu țara dumneavoastră, pentru a construi împreună o armă atomică”. Decizia României de a dezvolta o capacitate care i-ar fi permis să construiască o armă nucleară într-o perioadă scurtă de timp, în loc să lanseze un program dedicat în exclusivitate achiziționării de arme nucleare, a calificat țara nostră pentru statutul de eschivant aspirant.
„Calul troian”, în variantă sovietică
URSS, care devenise tot mai îngrijorată în privința proliferării acestor arme după testul nuclear al Chinei din octombrie 1964, a încercat să împiedice aspirațiile nucleare ale lui Ceaușescu, prin exportul unei centrale nucleare în România. În decembrie 1967, rușii s-au oferit să ne vândă un reactor cu apă ușoară, cu condiția ca Bucureștiul să fie de acord să importe uraniu sovietic puternic îmbogățit și să returneze combustibilul uzat Uniunii Sovietice. Acest aranjament i-ar fi oferit Kremlinului un control semnificativ asupra programului nuclear al României și ar fi împiedicat Bucureștiul de a deveni o concurență viabilă. Totuși, eforturile Moscovei au eșuat, deoarece Bucureștiul a recurs la o strategie de manipulare a furnizorilor, în perioada 1964-1978.
„O vom face singuri, nu în colaborare cu Canada!”
Pe lângă învrăjbirea Marii Britanii împotriva Franței, România a negociat cu Italia, Canada, Suedia, SUA și cu Germania Federală. În dorința de a-și mări cota de piață, acești furnizori au făcut eforturi mari pentru a atrage Bucureștiul cu produse, prețuri și condiții de utilizare favorabile. La sfârșitul anilor ’60, canadienii au oferit un pachet atât de atrăgător, încât directorul general al Atomic Energy Canada Ltd. (AECL) a exclamat: „Suntem chiar atât de disperați?”... Guvernul canadian și eforturile industriei nucleare de a învinge „competiția internațională” au fost, însă, răsplătite. AECL a câștigat contractul și a semnat un acord cu Bucureștiul, pentru furnizarea a cinci reactoare CANDU, care produc mai mult plutoniu decât reactoarele cu apă ușoară. În momentul în care afacerea a fost semnată în 1976, Ceaușescu a devenit mai deschis față de strategia sa de eschivare. În mai multe rânduri, el a pus sub semnul întrebării utilitatea Tratatului de Neproliferare Nucleară (TNP) ca o frână a proliferării armelor de distrugere în masă. Mai mult, el i-a asigurat pe canadieni că, dacă Bucureștiul va încerca vreodată să construiască o armă nucleară, „cu siguranță nu o vom face în colaborare cu Canada, ci o vom face singuri”.
Apariția lui Jimmy Carter i-a dat apă la moară liderului de la București
În 1976, când Jimmy Carter a devenit președintele SUA, oficialii români și-au dat seama că fereastra de oportunitate se închidea rapid. Tactica de a învrăjbi Statele Unite împotriva Franței nu mai putea funcționa, deoarece Carter a dus o politică dură, bazată pe reducerea transferurilor de îmbogățire a uraniului și de reprocesare a plutoniului. Statul român a pus capăt negocierilor cu firma americană General Atomics și a încheiat o înțelegere pentru furnizarea de celule fierbinți de la „Ateliers et Chantiers de Bretagne”, care a oferit un preț mult mai bun și inspecții mai puțin invazive decât SUA. Ceaușescu a decis să oprească procurarea tehnologiei nucleare din Vest, după cumpărarea tehnologiei de reprocesare din Franța. Accentul, din ce în ce mai puternic pus asupra respectării stricte a reglementărilor cerute de administrația Carter și de partenerii occidentali ai SUA, a reprezentat pentru București o amenințare serioasă de ingerință externă. Mai presus de toate, liderii români s-au temut de reglementări corecte, care ar fi fost aplicate atât instalațiilor și materialelor nucleare importante, cât și celor indigene. Hotărât să meargă înainte, în 1983, Ceaușescu a ordonat cercetătorilor români să folosească celulele fierbinți pentru a extrage plutoniul din combustibilul ars. Această procedură, care a fost realizată doi ani mai târziu, a reprezentat un mic avans pentru România, spre a deveni un eschivant. Adică un mic mincinos, în materie de „luptă împotriva armelor nucleare”... Din păcate sau din fericire, lucrurile s-au oprit aici...
Cum ne-am tăiat craca (bomba) de sub picior
După 1990 și după moartea lui Nicolae Ceaușescu, Războiul Rece s-a încheiat. Ulterior, noua putere de la București a decis să se concentreze asupra construirii unui program nuclear civil. Odată cu apariția unipolarității, care a permis SUA să consolideze Grupul Furnizorilor Nucleari (GFN) și să exercite o presiune enormă asupra furnizorilor, era practic imposibil ca România să obțină materiale și tehnologii nucleare de la furnizori străini. În plus, nu ar fi putut compensa pierderea respectivă, bazându-se pe surse indigene. La începutul anilor ’90, Bucureștiul avea doar două reactoare de cercetare operaționale, ambele utilizând uraniul puternic îmbogățit, furnizat de SUA și de Rusia. Cu toate acestea, țara noastră nu putea obține combustibil din partea acestor țări, pentru că, la mijlocul anilor ’80, Bucureștiul decisese să nu permită inspectorilor Agenției Internaționale pentru Energie Atomică să pună în aplicare acordurile de reglementări pe care România le semnase cu superputerile și cu AIEA. O altă opțiune a fost cea de a produce plutoniu din combustibilul ars de la centralele pe bază de uraniu natural. România nu a putut urma această cale, deoarece centralele nucleare din Canada nu fuseseră finalizate. Mai mult, extinderea laboratorului de celule fierbinți dintr-o instalație de reprocesare la scară industrială necesita asistență străină, pe care românii nu o puteau asigura. După cum a observat, în 1996, „Nucleonics Week”, „mai mult de 80% din sursele de aprovizionare planificate să contribuie la programul nuclear ambițios românesc s-au retras, în momentul de față, din domeniul activității nucleare”.
Fostul diplomat Ștefan Andrei: „O imagine de apărător al interesului național”
Dincolo de timp și de fapte, rămâne obsedanta întrebare „împotriva cui ar fi dorit Ceaușescu să folosească bomba atomică?”. Un fost ministru de externe al României, după părerea unor specialiști chiar cel mai bun diplomat al nostru de la Titulescu încoace, i-a povestit, în exclusivitate redactorului revistei „Taifasuri”, că președintele României considera Uniunea Sovietică drept principalul inamic al României. Regretatul Ștefan Andrei, pentru că despre domnia sa este vorba, a povestit că „dacă s-ar fi aflat în fața unei invazii, precum cea din Cehoslovacia anului 1968, România ar fi folosit o armă nucleară. Deși Ceaușescu a căzut de acord cu Brejnev să achiziționeze un reactor de putere de fabricație sovietică, acest lucru nu înseamnă că relațiile româno-ruse n-au fost lipsite de tensiuni. Ceaușescu a folosit acest context pentru a-și construi o imagine de apărător al interesului național”. Din nefericire, fostul diplomat și om de cultură Ștefan Andrei, primul om despre care ex-secretarul de stat al SUA, Henry Kissinger a întrebat... „ce mai face acel individ care m-a făcut să tac?”, după ce a coborât pe scara avionului la București, în anul 2007, nu mai este printre noi, pentru a detalia acest aspect.
Cum a pus „Nea Nicu“ jar sub fundurile americanilor şi francezilor, via Pakistan
Pentru a exercita o presiune asupra Washingtonului, Bucureștiul a început să sondeze Franța, Suedia, Marea Britanie și Germania de Vest, în privința cumpărării „celulelor fierbinți”. Frica SUA că „România ar putea, într-o perioadă relativ scurtă, să dobândească tehnologia și cunoștințele necesare din partea furnizorilor occidentali” (sursa, același „New York Times”), a determinat intensificarea negocierilor dintre America și România, în domeniul celulelor fierbinți, din 1976 și până în momentul în care cele două părți au început să vorbească despre contracte. Hotărâtă să insufle o nouă viață în industria nucleară, Franța a făcut, rapid, o contraofertă. Însă tensiunile dintre Paris și Washington, pe tema problemelor nucleare, erau pe punctul de a izbucni în acel moment, în special pentru faptul că Statele Unite erau pe punctul de a activa noul format GFN, pentru a preveni proliferarea. După ce, în august 1976, administrația Ford a somat Franța să renunțe la planurile de a vinde instalații nucleare Pakistanului, președintele Valery Giscard d’Estaing i-a cerut, special, lui Nicolae Ceaușescu, să medieze acest conflict. Potrivit fostului ministru de externe al României, regretatul Ștefan Andrei, ulterior, traficul de tehnologie dintre Paris și Islamabad era asigurat de... București.
„Vienezul“ Marin Ceauşescu, tartorul experimentului de la Piteşti
În decembrie 1985, regimul Ceaușescu a autorizat realizarea unor experiențe nucleare secrete, la Pitești. Potrivit postului de radio Europa Liberă, aceste acțiuni au fost devoalate abia în 1992, de noile autorități române, la presiunea Agenției Internaționale pentru Energie Atomică, aflată sub egida ONU și cu sediul la Viena. Motivul a fost oferit de presupusa sinucidere a lui Marin Ceaușescu, fratele dictatorului, care lucra pentru Securitate chiar în capitala Austriei. Se pare că Marin Ceaușescu a fost cel care a intermediat contractul dintre aceeași firmă franceză „Ateliers et Chantiers de Bretagne” (ce nume nevinovat...) și statul român o instalație de separare a plutoniului, în eventualitatea în care, în cazul unor experimente reușite, România să obțină o instalație-pilot sau chiar una la scară industrială.