de Georgiana Mihalcea
De cele mai multe ori ne alegem singuri sau îndrumați de părinți drumul în viață, alteori meseria ne alege pe noi, așa, ca prin minune. Gabriela Ispas (medalion) este profesor în învățământul special de 26 de ani și lucrează cu copiii cu deficiențe de auz. Chiar dacă primul impact cu acest domeniu n-a fost unul fericit, timpul i-a arătat că aceasta este menirea ei, că este, cum spunem noi românii „omul potrivit la locul potrivit”.
„M-a convins domnul inspector cu câteva cuvinte: «O să-ți placă, sunt drăguți!»”
- De cât timp lucrați cu copii surzi?
- Lucrez cu copiii surzi / deficienți de auz, din anul 1997 când m-am angajat la Școala Profesională Specială pentru Deficienți de Auz „Sfânta Maria” din București.
- Ce v-a determinat să alegeți această profesie?
- Eram în anul I la o școală postliceală pentru învățământ special. Era festivitatea de deschidere pentru începutul de an școlar și am auzit două studente vorbind: „Dintre toate dizabilitățile să știți că cel mai greu este să lucrezi cu copiii surzi”. Am întrebat: „Scuză-mă! De ce este cel mai greu?”. Şi mi-a răspuns: „Pentru că oricât m-aș strădui, nu pot să-i înțeleg!”. Din acel moment, mi-am dorit să nu lucrez niciodată cu copiii surzi. Dar peste o lună, căutând să mă angajez la o școală pentru copii cu dizabilități mintale, mi s-a oferit oportunitatea să lucrez într-o școală cu copii surzi. M-a convis domnul inspector cu câteva cuvinte: „O să-ți placă, sunt drăguți!”.
- Cum a fost la început?
- Sincer? Nu mi-a plăcut la început! Copiii au fost reticenți față de mine, mai ales că nu le cunoșteam limbajul. Mă considerau o persoană care vine, vede și pleacă așa cum făcuseră multe altele până atunci. Erau în clasa a V-a cei din prima mea generație. Buni, isteți și puși pe șotii. Pentru că voiau să se distreze pe seama mea, îmi tot făceau niște semne al căror înțeles era destul de evocator, dar erau atenți să zâmbească dulce și nevinovat, pentru ca eu să nu înțeleg... Trei săptămâni am plâns, gândindu-mă că în cel mai scurt timp o să plec de acolo. Într-o zi, destul de repede am înțeles că ei citesc cu ușurință pe buze (cei care au fost demutizați) și că aș putea încerca să închei un pact cu ei: dacă ei mă învață semne și dactileme, eu îi voi învăța cuvinte rostite. De atunci s-au schimbat multe, am prins drag unii de ceilalți. Am reușit să-i surprind foarte tare atunci când i-am învățat primul dans la serbarea de Crăciun și au avut un succes răsunător pentru ei și comunitatea lor.
„Durerea și frustrarea părinților nu sunt deloc aspecte de neglijat”
- Cum este organizată o astfel de școală specială?
- Școala noastră are următoarele niveluri: grădiniță, școala cu clasele P-VIII și nivelul de școală profesională cu specializarea „tipăritori offsett”. Lucrăm după două planuri-cadru: unul pentru învățământ de masă adaptat, iar celălalt pentru învățământ special pentru copii cu dizabilități auditive. Avem cabinete în care se lucrează individualizat în funcție de nevoile copilului: emisie sonoră, demutizare, comunicare, kinetoterapie.
- Care au fost marile provocări ale carierei dumneavoastră?
- Este necesar să ai cunoștințe foarte bune în ceea ce privește psihopedagogia copilului deficient de auz. Să înțelegi și să simți cum funcționează el și cum poți folosi în mod eficient comunicarea totală (limbaj mimic-gestual, limbaj rostit, dactileme). Iar aceasta nu este doar o știință, este chiar o artă. O mare provocare este munca cu părinții copilului deficient. Este foarte greu ca aceștia să accepte dizabilitatea copilului lor (atunci când părintele este auzitor). Durerea și frustrarea părinților nu sunt deloc aspecte de neglijat. În momentul în care tu ca și specialist reușești să îți faci un partener real din părinți, lucrurile încep să intre pe un făgaș normal iar progresul copilului este mult mai rapid.
„Ne înțelegeam doar din priviri. De cele mai multe ori ne aliniem și respirația”
- Ce povești ale elevilor v-au impresionat în mod deosebit?
- Fiecare copil are povestea lui. Pe care tu specialistul trebuie să o cunoști cât mai în detaliu. Cheia problemei se află de multe ori acolo unde te aștepti mai puțin. De exemplu, Anemona a venit în școala noastră când avea 6 ani. O frumusețe de fetiță blondă cu ochi căprui. Era din Constanța. Părinții o luau acasă în fiecare vacanță. Deci la un interval de timp destul de mare pentru un astfel de copil. Adeseori o surprindeam tristă, cu un picioruș sub ea și altul atârnând pe lângă scaun, cu lacrimi mari pe obraji. Eram în permanentă căutare de soluții pentru a o scoate din starea respectivă. Am vorbit cu familia să vină mai des să o ia acasă. Nici prin semne nu comunica prea bine, fiind din familie de auzitori. După ce un timp m-am străduit să ajung la inimioara ei și a colegilor ei la fel de micuți și plângăcioși, într-o zi am fost uimită să o văd că se străduia prin semne să-mi spună următorul mesaj: „Eu nu voi mai plânge după mama şi tatăl meu dacă tu îmi promiți că nu vei pleca de la clasa aceasta până mă fac eu mare”. I-am crescut până la clasa a X-a. Cu acea clasă am făcut trupa mea de aur de dansatori populari. Ne înțelegeam doar din priviri. De cele mai multe ori ne aliniam și respirația. Într-o zi, veneam de la un concurs de dansuri la care câștigasem un premiu important. Anemona s-a uitat cu drag la mine și mi-a spus: „Mă simt atât de bine atunci când merg cu tine la concurs, încât aș putea să dansez o zi întreagă fără să obosesc”. La câțiva ani după ce ei terminaseră școala și plecaseră fiecare pe drumul lui într-o zi mă sună mama ei și-mi spune: „Doamna Gabi, nouă ne este mare dor de dumneavoastră! V-am sunat doar pentru a vă auzi vocea! Vă pomenim mereu, iar Anemona vorbește adeseori despre dumneavoastră cu mare drag!”. Ce mai poți să spui în astfel de momente, decât „Îți mulțumesc, Doamne, pentru acest frumos dar, meseria mea!”.
„Poreclele sunt puse în funcție de anumite semne distinctive sau gesturi care ies în evidență”
- Mi-ați spus că ei își dau anumite nume (porecle). Cum le aleg? Cum v-au numit pe dumneavoastră?
- Poreclele sunt puse în funcție de anumite semne distinctive sau gesturi care ies în evidență. De exemplu, Crețu, Bărbosul, Blonda, Gropița în obrăjori, Chinezul... porecla Annei era Alunița pe Obraz. Eu sunt „Doamna cu Microfonul” (organizez și coordonez serbările școlare și majoritatea evenimentelor) sau „Dansatoarea Populară”.
- Cum ajunge un copil surd să danseze? Să joace într-o piesă de teatru?
- Aș minți dacă nu aș spune că profesorul este cheia. El propune mișcările și oferă modelul vizual, construiește și coordonează, încurajează și impune ritmul de lucru. Vorbim despre dansul în echipă. Atunci când sunt mai mari, de multe ori își găsesc pe YouTube dansuri la modă și execută mișcările inspirându-se după videoclip. Și o fac foarte bine.
„Comunitatea persoanelor surde e una puternică şi foarte drăguţă“
- Cum percep ei lumea celor care aud?
- Prin intermediul celorlalte simțuri. Atât demutizarea, cât și citirea pe buze sunt susținute de simțul tactil-kinestezic și vizual. Toate capacitățile restante ale copilului sunt valorizate la maximum.
- Lipsa auzului este percepută de elevii dumneavoastră ca un handicap sau o normalitate?
- Pentru copilul surd din familie de surzi lipsa auzului nu este o dramă foarte mare. Pentru copilul surd dintr-o familie de auzitori lucrurile nu sunt simple. De multe ori el se simte ca fiind altfel față de restul familiei. De cele mai multe ori el își schimbă atitudinea atunci când ajunge printre copii care au probleme asemănătoare cu ale lui. Comunitatea persoanelor surde este una puternică și foarte drăguță.