de Gabriela Niculescu
- Cornel Fugaru - făuritor de hituri, familist convins şi prieten devotat
Uşor, uşor se sting cei care au lăsat ceva în urma muncii lor, cei care au scris pagini de istorie în arta şi în cultura românească, iar ce rămâne în urma lor sunt doar regrete şi nostalgii. Compozitorul Cornel Fugaru s-a născut la 2 decembrie 1940, în Bucureşti, şi a fost liderul formaţiei Sincron, înfiinţată în 1964 şi destrămată în 1978. Printre cele mai cunoscute melodii ale artistului se numără „Dau viaţa mea pentru o iubire”, „Nu sunt sclavul tău”, „Eu nu mai sunt cel de ieri”. A plecat să compună cântece îngerilor în ziua de 13 iulie, la vârsta de 70 de ani, pierzând lupta dusă timp de un deceniu cu un cancer recidivat generalizat.
Sub semnul discreţiei
Viaţa lui Cornel Fugaru a fost una foarte discretă şi nu s-au pus pe tapet multe detalii din ea. Jurnalista Oana Georgescu l-a întâlnit în anul 2004 pentru un interviu şi a aflat că unul dintre ofurile sale este că la împlinirea a 40 de ani de carieră nu va avea cartea vieţii scrisă. Aşa s-a hotărât să preia articolele de presă decupate de-a lungul anilor, să-i intervieveze pe toţi apropiaţii compozitorului şi să dea naştere cărţii mult dorite: „Fugar(u) prin lumea muzicii”, din care vă redăm câteva pasaje. Oana Georgescu nu i-a împlinit doar un vis, ci i-a insuflat şi motto-ul ei de viaţă, pe care Cornel Fugaru a dorit să-l preia şi în cartea autobiografică: „Nu văd alt mijloc pentru a vedea până unde poţi ajunge decât acela de a porni la drum şi de a merge.” (Henry Bergson)
Copilărie marcată de sărăcie şi mizerie
S-a născut undeva prin cartierul Berceni, pe atunci la marginea Bucureştilor, căci de la casa părintească începea porumbul. Noroaiele şi praful îi acopereau practic cu totul pe locuitorii din acea zonă, era război, foamete, iar avioanele treceau deseori pe deasupra caselor. (...) Copilăria lui Cornel Fugaru - Bebiţă, aşa cum îl alinta familia - a fost nu numai grea şi marcată de sărăcie şi mizerie (lampă cu gaz, lemne, WC în fundul curţii), ci mai ales de o imensă tristeţe, de momente de frustrare şi de neîmplinire. O copilărie cu amintiri legate de certurile interminabile, de despărţirile şi de împăcările succesive ale părinţilor săi, Bebiţă fiind nevoit să stea fie la mama sa în Berceni, într-o singură cameră pe care o împărţea cu alţi membri ai familiei (mama, verişoara, mătuşa, bunica, un unchi), cu pisici şi căţei, fie să se mute la tatăl său, care îi oferea condiţii cât de cât mai bune. Era şoferul ministrului de atunci al Agriculturii şi locuiau într-o cameră a unei clădiri aflate în spatele Spitalului Colţea. Aceleaşi schimbări i-au marcat şi viaţa de elev, el fiind nevoit să se mute de la o şcoală la alta ori de câte ori îşi schimba… domiciliul. Scara de valori, existenţa însăşi fuseseră date peste cap, iar copilul extrem de sensibil încerca să se refugieze doar în sunetele şi armoniile pe care le descifra pe armonica tatălui sau pe maidan, jucând aproape toată ziua fotbal cu o minge din cârpe. Ori de câte ori avea ocazia, se posta lângă cei care cântau la acordeon, dar ştia deja să interpreteze la armonică şlagărele anilor ’50 şi cântecele compozitorului rus Soloviov-Sedoi care alcătuiau coloanele sonore ale filmelor ruseşti ce rulau atunci în… exclusivitate la cinematografele Capitalei. (...)
În tot acest răstimp, Bebe pierduse ani buni de şcoală, iar când a vrut să se înscrie la şcoala de muzică, nu a fost primit doar pentru faptul că era mult prea mare (şi ca ani, şi ca înălţime) decât viitorii săi colegi. Abia atunci s-a trezit la realitate şi a încercat să vadă unde ajunsese, încotro o va apuca şi cine era el cu adevărat. Răspunsul pe care a acceptat să şi-l dea a fost ca un şoc, suficient însă pentru a hotărî să lupte în continuare pentru a ajunge cât mai sus. Doar tenacitatea şi ambiţia duse până la extrem l-au ajutat în cele mai grele momente ale existenţei sale (...), prea multe pentru un om care spune că acum poartă în spate un rucsac plin cu greutăţi pe care abia îl poate duce. Desigur, el devine mult mai uşor datorită frumuseţii sutelor de cântece create de Cornel Fugaru, a succeselor, marilor bucurii şi împliniri ale unei cariere artistice unice, de invidiat până astăzi de mulţi, dar care îşi vor schimba cu siguranţă gândurile şi părerile măcar de-acum încolo. (...)
Rebelii de la Sincron, interzişi la TVR!
Era tot mai greu pentru băieţii din Sincron să cânte rock stând pe loc şi doar cu „la, la, la” (…). Asta până într-o zi a lui februarie 1966, când…
„Fuseserăm invitaţi la emisiunea lui Tudor Vornicu pentru a susţine un recital cu public, evident, în direct”, îşi aminteşte Cornel Fugaru. Desigur, primisem aceleaşi indicaţii precise cu privire la comportament şi prezenţă scenică, dar noi am hotărât altceva. (...) Când trebuia să interpretăm ultima melodie - celebrul «Wooly Booly» cu la, la la, am început după primul referen să cântăm în limba engleză şi să dansăm cu frenezie în ritm de rock&roll. Publicul din studio nu s-a mai putut stăpâni, sala devenise un vulcan, iar spectatorii au început să aplaude, să ţipe şi să danseze. Toţi cei din studio n-au realizat pe moment ce se întâmplă, apoi au început să facă feţe-feţe şi să intre în panică. Surescitat de succes, dar şi de pericolul iminent care ne păştea, (...) am început să cânt tot în engleză şi melodia Beatles-ilor Hippy Shake. Erau înnebuniţi de frică, se blocaseră, dar au reuşit în cele din urmă să întrerupă transmisia. Gestul nostru a stârnit un iureş de nedescris şi am fost suspendaţi, orice apariţie televizată fiindu-ne interzisă”. (…) A doua zi au început să curgă ofertele şi solicitările pentru turnee şi spectacole în ţară.
Cornel Fugaru a trăit aproape trei decenii alături de Mirela Voiculescu. S-au cunoscut atunci când ea a avut nevoie de o piesă compusă de el. Ambii lăsaseră în urmă câte o căsnicie, dar destinul a vrut să fie aşa, tocmai pentru că erau sortiţi unul altuia. În 1987, Cornel şi Mirela Fugaru aveau să înceapă cel mai frumos capitol din viaţă, venind pe lume fiul lor. Vlad avea doar 6 ani când a demonstrat că vrea să ducă pasiunea părinţilor mai departe. A fost primul copil din România care la acea vârstă lansa un E.P., iar câţiva ani mai târziu a lansat şi primul album. Tatăl său i-a fost alături neîncetat pe acest drum până în ultima clipă. Cornel Fugaru era fericit cu ceea ce îi dăruise viaţa. Trăia prin muzică şi prin familia pe care o considera perfectă. Vorbea mereu cu mândrie despre soţia sa şi despre toate lucrurile pe care le făceau împreună.
„În urmă cu două luni, a început să se simtă obosit, fără a avea însă dureri sau alte probleme. Diagnosticul la sfârşitul unei luni de investigaţii a fost dramatic. Se pare că boala a revenit în multe părţi ale corpului. Până s-a stins nu a ştiut exact cât de rău este şi cât de definitivă era pusă ştampila pe viaţa lui“ (Mirela Fugaru)