Main menu

header

08-01-1de Loreta Popa

Ne temem în fiecare zi că se mai duce o valoare, că mai rămânem fără o rădăcină. Cine va fi următorul? Această întrebare răsună în mintea şi în sufletul nostru prea des în ultima vreme. La două luni după ce Emil Hossu ne-a părăsit mult prea repede, cel care în viaţa particulară i-a fost cumnat, maestrul Ştefan Radof, avea să fie distribuit la rândul său acolo Sus, atât de departe de noi.

„Aştept, cu luminată credinţă, să mă apropii de marea decolare”
Actorul, în vârstă de 77 de ani, a fost internat la Spitalul Floreasca din Capitală, la Terapie Intensivă, deoarece avea mai multe suferinţe cronice. „Aştept, cu luminată credinţă, să mă apropii de marea decolare, când voi pleca spre o altă planetă să-mi continuu veşnicia!”, spunea, în urmă cu câteva luni, scriitorul şi actorul Ştefan Radof, a cărui moarte, la 28 martie, a aruncat un văl de doliu peste lumea artistică.

„În noaptea când m-au arestat mi-au ieşit primele fire de păr alb”
„Mă numesc Radof Ştefan şi m-am născut la 1 decembrie 1934, în comuna Buftea, judeţul Ilfov, şi sunt fiul lui Ion Radof sau Ioan Radov şi al Mariei Radof, ambii decedaţi”, astfel se prezenta maestrul pe pagina sa de Facebook, unde era foarte activ.
A terminat Şcoala Parohială „Sfântul Iosif” din Bucureşti, apoi a urmat cursul inferior al „Colegiului Naţional Sfântul Sava”. Cum tatăl său îşi ispăşea pedeapsa de a fi fost negustor la canal, la 3 martie 1953 a fost arestat şi Ştefan Radof, tot de Securitate, judecat şi condamnat de Tribunalul Militar teritorial 2 la cinci ani de muncă silnică. „Acum, când îmi amintesc despre ce capete de acuzare a fost vorba, mă umflă râsul, însă atunci, în noaptea când m-au arestat, mi-au ieşit primele fire de păr alb. Tata era la canal, iar mama era bolnavă, fără serviciu şi singură…”, povestea actorul.

Şansa sa s-a numit Radu Beligan
Ştefan Radof a fost eliberat în 1958, an în care s-a înscris la Facultatea de Teatru. După numai trei săptămâni, conducerea instituţiei i-a descoperit dosarul şi a fost exmatriculat. Şansa sa s-a numit Radu Beligan, profesorul său în acel scurt răstimp. Împreună cu Costache Antoniu, pe atunci rectorul institutului, care l-a şi primit în clasa pe care o avea, i-a oferit garanţia politică necesară reînmatriculării doi ani mai târziu.
08-01-2A debutat pe scenă la 30 de ani, o vârstă la care alţi colegi aveau deja un nume în teatru. După absolvire a ajuns actor la Piatra-Neamţ, unde a stat numai un an. A reuşit la concursul organizat de Teatrul Nottara şi a venit în Bucureşti.
În anul doi de facultate s-a căsătorit cu Doina Hossu, profesoară de matematică şi fizică, sora actorului Emil Hossu, care, de peste 40 de ani, l-a învăluit cu dragostea şi cu devotamentul său. „Cu o temperată lipsă de modestie consider că după o carieră de peste 40 de ani nu am reuşit să înşel aşteptările marilor mei maeştri şi binefăcători, de care sunt mândru, pentru că datorită lor şi al tuturor acelora care au avut încredere în mine, am reuşit să devin unul din actorii importanţi ai acestei ţări”, povestea Ştefan Radof.

Alice Barb: „O apariţie albă, luminoasă şi plină de omenie”
Actriţa Alice Barb a rememorat întâlnirile sale cu maestrul Radof: „M-am întâlnit cu Ştefan la Teatrul Nottara, lucrând la «Oscar», de Claude Magnier. Ştefan avea rolul principal, în care era absolut savuros, spre deliciul publicului, iar spectacolul s-a jucat câţiva ani cu mare succes. Eu şi Ştefan ne-am împrietenit la lucru, pentru că trebuie să spun că am lucrat foarte bine şi foarte uşor cu el. Am mai lucrat la un spectacol de poezie prilejuit de lansarea cărţii de poezie a lui Teodor Mazilu. Ultimul rol în care eu l-am văzut pe Ştefan a fost la Teatrul Metropolis în «Azilul de noapte». Îl ţin minte ca pe o apariţie albă, luminoasă şi plină de omenie, şi cred că aşa îmi voi aduce aminte de acum încolo de el. Ne-am întâlnit apoi la pomenirea lui Milu, ne-am pupat, ne-am îmbrăţişat. Ca orice regizor şi actor care au lucrat şi vor să mai lucreze împreună ne-am făcut planuri, dar niciunul dintre noi nu bănuia ce va urma. E o mare pierdere şi este îngrozitor că atât de mulţi mari actori, mari regizori pleacă dintre noi şi lumea rămâne mai săracă fără ei, fără complexitatea lor umană”, a încheiat Alice Barb.

Eugen Cristea: „Se vedea condeiul talentat, dincolo de actorie...”
Actorul Eugen Cristea, uimit de dispariţia fulgerătoare a maestrului, ne-a spus că este bulversat. „Nu am jucat împreună, dar l-am văzut în toate spectacolele de la Nottara din anii ’60 şi ’70. I-am apreciat modestia şi discreţia. Un actor de o factură cu totul aparte, poate chiar introvertit, deşi actoria presupune extrovertire, dar care spunea foarte mult prin apariţie. Am înregistrat foarte mult la Radio împreună. Profesionalismul, dicţia şi sensibilitatea aveau să se manifeste şi în poezia de foarte bună calitate pe care a şi dăruit-o cititorilor prin volumele sale. A făcut o dramatizare după Sadoveanu, «Enigma din testament», pe care a regizat-o Olimpia Arghir, imediat după Revoluţie. Se vedea condeiul talentat, dincolo de actorie...”.

Dan Puican: „Era fermecător când voia”
Regizorul Dan Puican îşi aminteşte despre Ştefan Radof: „Era unul dintre actorii pe care îi preţuiam şi cu care am colaborat la zeci de piese. Ne-am cunoscut prin anii ’70, când Ştefan Radof era actorul numărul 1 al Teatrului Nottara. Îi spuneam mereu: «Tu ţii în spate tot Teatrul Nottara!». Avea o căldură aparte în glas, era fermecător când voia. Acum trei ani am fost la sărbătorirea Teatrului din Piatra-Neamţ, unde el a debutat, şi m-a chemat să stăm împreună la masă. Am depănat atunci atâtea amintiri... Era un intelectual. Unul dintre rolurile pentru care l-am admirat a fost cel din piesa lui Muşatescu, «Micul infern», alături de Ion Dichiseanu, pe care l-am făcut şi la radio. A ieşit şi un disc vinil, ce s-a vândut în multe exemplare. Era Cornel, acel om simplu care o iubea din adâncul sufletului pe eroina din piesă. Din păcate, nu a făcut film mult timp, era un actor de teatru prin excelenţă”, a încheiat Dan Puican.

„Eu nu «joc» niciodată pe scenă. Nici nu mă joc“

Simţea atracţie pentru toate genurile dramatice. „Personajele din comediile lui Caragiale sunt, de fapt, tragice... iar Ion, din «Năpasta», cu toată drama lui evidentă, devine tragicomic. E paradoxul teatrului, paradoxul comediei... Eu nu «joc» niciodată pe scenă. Nici nu mă joc. Şi, cu atât mai puţin, în comedie. Comedia mi-o asum. Şi, în general, teatrul nu este o profesie, ci o asumare, o trăire, o experienţă de viaţă. Ajung la această trăire la capătul unor eforturi, psihice şi fizice, nemaipomenite... Pe lângă vocaţie şi har, trebuie să fii gata de orice sacrificiu, să dai tot ce ai, tot ce poţi. Să crezi cu tărie în ceea ce faci, pentru ca şi publicul să te creadă. Plafonarea egal rutină. Sfârşitul adevăratului actor. Se ajunge aici din lipsă de interes pentru meserie, din comoditate, din lipsă de fantezie. Cu toate că m-am pensionat în 1996 am rămas devotat acestui teatru, nu numai pentru izbânzile care le-am avut pe scena lui sau în turneele internaţionale în care l-am reprezentat”, spunea maestrul Radof. Ultimul rol pe care voia să-l ducă în turneu era cel al lui Tom, un bătrân afemeiat din „Nimeni nu e perfect”. N-a mai fost să fie...