Main menu

header

cotnari wide

14-01-1de Laura Zmaranda

- Familia Niculescu este singura din ţară care mai creşte viermi de mătase în gospodărie

A stat potolită roata olarului şi parcă nimic nu mai aminteşte de iureşul care preschimba lutul în „suflare de viaţă”. Nu mai răzbate de nicăieri sunetul cânepei înfăşurate pe fuior, iar freamătul firului de lână tras prin război a fost înlocuit doar de graba arahnidelor ce ies din cotloane pentru a ţese pânzele uitării. Este o formulare metaforică, dar cu însemnătate pentru ceea ce se întâmplă cu tradiţiile şi cu meşteşugurile strămoşeşti.

Pasiunea, transformată în business
High-tech este cuvântul care are menirea de a şterge din memoria noastră tot ce mai ţine de activităţile seculare. În multe regiuni ale ţării, acest lucru s-a întâmplat deja. Doar în zonele prea îndepărtate de braţul lung al tehnologiei au mai scăpat câteva dintre meşteşugurile străbune. Stoeneşti, judeţul Vâlcea, este unul dintre acele locuri. Aici, familia Niculescu se străduieşte să menţină vii îndeletniciri care astăzi sunt văzute mai degrabă ca un act artistic.
Creşterea viermilor de mătase şi confecţionarea costumelor populare sunt două activităţi care, sub coordonarea Cristinei Niculescu, merg mână-n mână. Cu dragoste pentru portul popular, dar şi cu un talent managerial nativ, această doamnă se alătură meşterilor populari, care au înţeles că salvarea meşteşugurilor presupune transformarea lor în business şi adaptarea la contemporaneitate.
Aşa se face că, vreme de zece ani, pas cu pas, a construit o mică afacere, în centrul căreia stau viermii de mătase, costumele populare şi tot ce se poate ţese din firele de borangic. Chiar dacă nu se poate vorbi despre câştiguri foarte mari, familia Niculescu trăieşte onorabil de pe urma acestei activităţi. „Dacă este să privim strict din perspectivă economică, este adevărat că produsele executate de noi, mesteşugarii, costă mai mult, dar chiar şi aşa se ştie că din lucru manual nu se face avere. Eu trag linie la sfârşitul anului şi cât este, este”, mărturiseşte doamna Niculescu.

Sunt printre ultimii ţesători de borangic
Bazele acestui business s-au prefigurat cu foarte multă vreme în urmă, pentru că a avut marea şansă de a se naşte într-o familie cu respect pentru tradiţii, iar dorinţa de a continua ce a văzut la bunicii şi părinţii săi a venit ca un lucru firesc. A acceptat cu plăcere „povara” de a lupta pentru perpetuarea moştenirii culturale care i-a fost lăsată în seamă, şi şi-a transformat gospodăria într-un „atelier” în care se ţes nu doar porturi populare şi podoabe, ci mai ales speranţe.
În România, sericicultura a fost una dintre activităţile care au intrat în colaps încă din primii ani ai perioadei postdecembriste. Rând pe rând au fost desfiinţate toate fermele de creştere a viermilor de mătase şi, o dată cu închiderea lor, s-a destrămat şi mirajul seducător al firului de borangic.
Dar iată că, în pofida acestui regres, familia Niculescu a avut curajul de a-şi crea propria fermă de creştere a viermilor de mătase, şi sunt astăzi printre ultimii ţesători de borangic care fac acest lucru în gospodărie. În prezent, de întreaga activitate, de la creşterea larvelor până la comercializarea produselor, se ocupă exclusiv membrii familiei.

14-01-2Războaie de ţesut de pe vremea străbunilor
Dacă înainte de a creşte viermi de mătase doamna Niculescu a ţesut doar produse de artizanat din in şi bumbac, astăzi activitatea desfăşurată în făbricuţă din Stoeneşti este mult mai amplă. Obţinerea mătăsii naturale nu este doar o muncă foarte migăloasă, ci şi una care solicită foarte multă atenţie. Pentru a crea preţiosul fir de borangic, micile necuvântătoare, caracterizate de un apetit exacerbat pentru frunzele de dud, au nevoie să fie îngrijite cu multă delicateţe. Timp de aproape 40 de zile, principala preocupare a viermilor de mătase este să se hrănească însă cu frunzele tăiate şi tocate, pentru ca într-un final să formeze în jurul lor gingaşa gogoaşă de mătase naturală. O dată ce aceştia şi-au încheiat treaba, este rândul ţesătoarelor să dezlănţuie magia firului de borangic şi a istoriei sale vechi de peste cinci secole.
În primul rând are loc o sortare a gogoşilor, întrucât nu toate se pretează pentru obţinerea unui fir calitativ. Abia după ce sunt uscate la cuptor şi băgate mai apoi în apă fiartă începe extragerea propriu-zisă. Pentru a obţine un fir de mătase, care să fie vizibil, dar nu foarte gros, sunt necesare uneori chiar şi 25 de gogoşi unite între ele. Apoi, cu ajutorul sucalei, firul se deapănă pe ţevile războiului, unde mai târziu este şi ţesut.
În atelierul doamnei Niculescu, această tehnologie păstrată din străbuni este dusă la bun sfârşit de o filatură cu pedală şi 11 războaie, multe dintre acestea fiind recreate după modele care se mai găsesc doar la Muzeul Satului. La două dintre războaie se ţes costumele populare, iar la alte două războaie se ţes tot felul de ştergare şi feţe de masă. Pentru marame şi ii sunt destinate, de asemenea, două războaie diferite. După cum ne-a mărturisit, atelierul său are meritul de a fi singurul din ţară în care se mai produce o gamă atât de variată de produse tradiţionale.

• De mai bine de zece ani, ţesătoarea din Stoeneşti este aproape nelipsită de la târgurile meşterilor populari organizate în ţară. Se prezintă de fiecare dată cu obiecte vestimentare tradiţionale, marame, ştergare, şaluri, toate vopsite în culori vii obţinute din plante: frunze de ceapă, nuc, pătlagină, mac sau fiertură din flori de sunătoare

Un deceniu dedicat costumelor populare

Acolo unde se termină povestea firului de borangic începe povestea costumelor populare unicat, croite din mătasea naturală obţinută în gospodăria din Stoeneşti. Asemenea unui designer deja consacrat, doamna Niculescu creează costume, ii, marame şi alte obiecte vestimentare pentru toate vârstele. Fiind o fină cunoscătoare a detaliilor ce ţin de portul popular şi de specificul lui în funcţie de regiunile geografice, aceasta poate ţese aproape orice model i se cere. În mod surprinzător, de zece ani, comenzile pentru costumele populare s-au înmulţit, semn că aprecierea oamenilor pentru portul popular nu a dispărut. Dimpotrivă, tot mai mulţi tineri, în special cei din Capitală, aleg să îmbrace în ziua nunţii costume tradiţionale sau îşi botează copiii în astfel de straie. Sunt luni în care în atelier munca parcă nu se mai termină, războaiele de ţesut trudind la câte cinci sau şase costume populare, dar şi perioade în care producţia se axează doar pe ştergare, preşuri sau marame. Deşi nu se plânge, mărturiseşte cu regret că nu este uşor să te afli printre „ultimii mohicani” ai ţesăturilor şi că supravieţuirea pe o piaţă invadată de comercianţi cu mărfuri contrafăcute este tot mai dificilă.
Cristina Niculescu a învăţat în mai bine de zece ani tot ce se putea despre portul popular şi despre cum să transforme acest meşteşug străbun într-o activitate care să se plieze pe cererile unei societăţi supuse permanent modernizării. Costumele populare create în atelierul său aduc un strop de culoare inconfundabil, în „peisajul fashion” de astăzi, şi asta fără să altereze frumuseţea unică şi autenticitatea portului popular românesc. Uneori petrece mai bine de 12 ore pe zi muncind pentru a onora comenzile primite din partea diferitelor ansambluri populare sau a oamenilor simpli care doresc să poarte elemente din portul popular. Este o muncă titanică, încununată de satisfacţia de a transmite generaţiilor viitoare secretele ţesătoriei.