de Andrei Dicu şi Sorin Dumitrescu
Cu puţin timp înaintea Revoluţiei din 1989, un caz şocant a pus pe jar Securitatea din Timişoara. Nu era vorba despre vreo mişcare politică subversivă, ci despre naşterea unui copil... cu barbă. Întâmplarea este cât se poate de reală şi de inexplicabilă, iar acesta este motivul pentru care a fost păstrată secretă chiar şi după 1990.
Stupoare la Maternitatea din Timişoara
Într-o seară de august, telefonul a început să sune în biroul ofiţerului de serviciu pe Departamentul Securităţii Statului Timiş. Securistul a răspuns, şi atunci a început nebunia... „Bună seara, sunt Rodica Covaci, director la Direcţia Sanitară. Aş dori să vorbesc cu tovarăşul colonel Dima. Avem un eveniment deosebit la Maternitatea de pe Strada Odobescu. S-a născut un copil ciudat. Are barbă, tovarăşe! Barbă, cu fire cărunte! Da, tovarăşe! Şi vorbeşte. Adică, nu vorbeşte, cântă! Sunt cadru serios şi medic de 20 de ani şi nu am mai văzut aşa ceva!”, a spus directoarea, iritată şi înfricoşată. Ofiţerul a rămas tăcut câteva secunde, şi apoi a replicat: „Chiar aşa? Cum Dumnezeu? Rămâneţi pe loc şi luaţi toate măsurile pentru a izola copilul. Nimeni nu are voie să se apropie de el. Vă trimitem imediat o echipă!”. Ofiţerul s-a repezit la staţia de emisie-recepţie, a dirijat echipa de intervenţie către Strada Odobescu şi a trecut în registrul de permanenţă data de 2 august 1989.
„Securitatea Statului! Du-ne la cel mic!”
Ofiţerii de la echipa operativă au bătut la uşa spitalului. După un timp, un trecător le-a spus că nu se intră pe acolo, ci prin spate. Au mers acolo şi au urcat. Nu era nimeni. Dintr-o sală laterală a apărut o bolnavă şi le-a spus că toţi sunt duşi să vadă monstrul, la etaj. Cei doi securişti au alergat pe scări, şi când au intrat pe hol s-au ciocnit cu o asistentă. „Unde vă grăbiţi aşa? Vizitele nu sunt permise la ora asta”, le-a spus ea. „Linişte!”, a ţipat un ofiţer. „Securitatea Statului! Du-ne la cel mic!”. Asistenta a luat-o la fugă spre salon. La început, securiştii n-au văzut nimic. Vreo 20 de oameni se înghesuiau asupra copilului. Apoi, ofiţerii au rămas muţi. Îi impresionase vocea gravă, tânără totuşi, ce umplea salonul, ca un ecou de peşteră. „În curând, în ţara asta vor avea loc mari schimbări, dar până atunci mulţi oameni încă vor suferi, va fi mult foc în sufletul oamenilor care vor fi bătuţi. Mulţi vor muri, iar alţii vor rămâne schilodiţi pe viaţă. Afară va fi frig, dar focul va pârjoli câteva zile oraşul şi ţara. Lupta va fi grea, dar conducătorii fără de Dumnezeu vor fi înlăturaţi!”, a spus copilul.
„Degeaba mă ascundeţi, adevărul nu poate fi ascuns!”
Se spune că era de dimensiunile unui sugar, cu braţele subţiri şi cu picioarele grăsuţe, dar vânăt pe corp, pentru că asistentele, uimite de înfăţişarea sa, uitaseră să-l acopere bine. Ochii mari, albaştri şi limpezi, priveau spre tavan, mişcându-se uşor dintr-un colţ în altul. Doar barba mare, neagră, brăzdată de fire cărunte zvâcnea în răstimpuri, trădând emoţii greu de descifrat. Cei doi ofiţeri şi-au anunţat superiorii, şi într-un final a apărut maiorul Gheorghe Filipescu. Acesta a ordonat izolarea copilului într-un salon, alături de un medic şi de o asistentă. Ei bine, bizarul sugar a vorbit din nou: „Degeaba mă ascundeţi, adevărul nu poate fi ascuns. Adevărat vă spun vouă, puterea voastră nu va mai dura mult. Niciun an nu va trece, nici zăpada nu se va acoperi definitiv, nici frigul nu se va îndepărta de voi şi de oasele voastre până când va trebui să vă ascundeţi!”. Nu peste mult timp avea să apară şi o echipă trimisă special de la Bucureşti. După ce au instalat magnetofonul şi au pus o tânără cu gradul de locotenent să noteze ce i se pare mai interesant, securiştii l-au întrebat pe micuţul bărbos de unde ştie toate acele lucruri. „Toată lumea ştie. Nimeni nu mai suportă. Poporul pare cuminte şi moleşit, lovit de frig şi de foame, dar tocmai în acest lucru stă tăria. Oamenii se vor scula ca unul, se vor repezi ca un val şi vor mătura totul în cale. Necunoscute sunt căile Domnului şi nesfârşită mila Lui, dar nu mai e mult până când se va întâmpla. Grija voastră să nu fie când se va întâmpla, ci cât sunteţi voi de pregătiţi. Întotdeauna când se scoală poporul curge sânge!”, a spus copilul. Normal, au început să vină alte întrebări: cum se face că abia s-a născut şi are puterea de a vorbi, cum de s-a putut naşte cu barbă şi încă plină cu fire albe, dacă e un dar de la Dumnezeu ori cine putea să-l trimită... Ei bine, copilul a răspuns, spre stupefacţia echipei de anchetatori: „Nu există taină mai mare decât venirea mea pe lume, dar ea nu are nicio importanţă. Important este de ce am venit, şi nu cum am venit. Sunt pe lume lucruri care vouă vă vor scăpa întotdeauna!”.
Mama, o muncitoare moldoveancă; tatăl, fugit cu altă iubită
Doctorul-colonel Golnici, din echipa venită de la Bucureşti, a avut o străfulgerare: „Unde e femeia care l-a născut?”. Interesant este că niciunuia dintre securişti nu-i venise ideea aceasta înainte. Asistenta a căutat în registre şi au mers cu toţii la salonul 107, în care o femeie tocmai dădea să se aşeze pe pat. Doar ce a ridicat Golnici ochii spre ea și femeia a început să plângă, să se zbată, să-şi smulgă părul, să ţipe şi să sughită. Medicii s-au speriat, iar Golnici a încercat s-o liniştească. Au trecut câteva minute până când s-a liniştit şi a început să vorbească. Povestea era aiuritoare. Ideile i se legau greu şi încerca mereu să se scuze. Privea naşterea copilului vorbăreţ ca pe o crimă: „N-am vrut să supăr pe nimeni. O, Doamne, de ce tocmai eu? De ce mi s-a întâmplat tocmai mie?”. Până la urmă s-a aflat că femeia era o muncitoare venită din Moldova, iar tatăl copilului fugise cu alta. Securiştii au întrebat-o mai departe ce-i cu copilul, iar ea a răspuns: „Nu ştiu nimic! Am rămas grea, că am zis şi eu că am bărbat, că am casă, cumva-cumva l-om creşte noi. Dar cum să-l creşti, domnule, dacă haimanaua a plecat? Am făcut copilul cum se fac toţi copiii, dar e adevărat că în seara cu pricina băusem cam mult. Înainte de asta simţeam, din când în când, dureri. Acum îmi cam pare rău că l-am lăsat!”.
O dispariţie inexplicabilă!
La întoarcerea la Bucureşti, Golnici a raportat: „Am mai văzut nou-născuţi cu malformaţii, mai mari sau mai mici, unii au trăit, alţii au murit la scurt timp după naştere. Însă nu am întâlnit niciunul cu barbă şi capabil să mai şi vorbească. Nici literatura de specialitate nu arată nimic despre cazuri de asemenea natură”. Poate că vă întrebaţi, dragi cititori, ce s-a întâmplat cu copilul cu barbă născut la Timişoara. Pur şi simplu a dispărut, imediat după anchetă, declanşând un imens scandal. Ofiţerul de serviciu plecase la baie şi la întoarcere nu l-a mai găsit. Nimeni nu i-a mai dat de urmă, nici măcar femeia care l-a născut.
Iulian Vlad l-a informat pe Ceauşescu
Imediat după ce s-a aflat de existenţa micului proroc bărbos, situaţia a fost raportată la Bucureşti temutului general Iulian Vlad, şeful Securităţii, care a crezut că nu aude bine: „Ce se întâmplă acolo? Iar vedeţi cai verzi pe pereţi? Băi, voi nu vă mai opriţi odată din prostii? Asta mai lipsea! Trimit echipa de la Bucureşti! Până ajunge, chemaţi legistul. Vreau un raport scris, cât mai repede!”. De altfel, se pare că după ce a primit raportul scris şi a ascultat înregistrările cu urechile sale, lui Vlad i s-ar fi făcut frică. Se spune că l-ar fi anunţat direct pe Nicolae Ceauşescu referitor la cazul prorocului bărbos, dar probabil nu vom şti niciodată care a fost reacţia dictatorului.