de Andrei Dicu şi Sorin Dumitrescu

S-a vorbit foarte mult şi s-au scris tratate şi cărţi de ficţiune referitoare la existenţa unor tărâmuri pierdute, precum Atlantida, Ţara Mu sau Lemuria. Savanţii nu au căzut de acord, la unison, în privinţa acestor locuri încărcate de mister. Nu aşa stau însă lucrurile cu Beringia, un paradis dispărut, care a reprezentat un element primordial în privinţa evoluţiei umane.

De la studiile lui de Acosta la dovezile lui Dawson

Povestea Beringiei a început în 1590, atunci când misionarul spaniol José de Acosta a susţinut, în premieră, că nord-americanii sunt urmaşii siberienilor şi că singura modalitate prin care aceştia din urmă ar fi putut ajunge în America de azi era printr-o fâşie de pământ care lega cele două continente. Conexiunea era localizată între Alaska şi Siberia, dar această primă mărturie nu se baza pe o dovadă palpabilă, ci doar pe logică şi pe studiul făcut de misionarul spaniol pe tema asemănărilor morfologice dintre limba nord-americanilor şi cea a siberienilor. Mai mult, teoria lui de Acosta făcea referire la o zonă care nici măcar nu fusese cartografiată la finalul secolului al XVI-lea. Mai târziu, în anul 1728, exploratorul danez Vitus Jonassen Bering (cunoscut şi ca Ivan Ivanovici Bering) a făcut o expediţie în această zonă, la ordinul Ţarului Petru cel Mare, şi a ajuns la concluzia că Asia şi America de Nord nu erau conectate în niciun fel, de aici şi numele de „strâmtoarea Bering”. Teoria lui José de Acosta a rămas uitată până în 1894, când savantul canadian George Mercer Dawson a readus în discuţie posibilitatea existenţei unei rute terestre care legase cele două continente. Însă majoritatea geografilor, naturaliştilor, geologilor şi exploratorilor vremii, printre care şi Charles Darwin, susţineau că întreaga regiune circumpolară fusese acoperită de o uriaşă calotă de gheaţă în ultima perioadă glaciară. Aşadar, teoretic, nu putea exista o rută care să le permită oamenilor să treacă de pe un continent pe altul. Totuşi, argumentele lui Dawson nu puteau fi ignorate. Canadianul observase în registrele arheologice asemănări uriaşe între flora şi fauna preistorică din Alaska şi cele din estul Siberiei, precum şi similarităţile de acest gen dintre Insulele Aleutine şi Pribilof. De asemenea, adâncimea redusă a Strâmtorii Bering şi a Mării Ciukotsk susţinea ideea că în acea regiune existase o zonă de uscat.

14.000 de ani de la invazia Homo sapiens

În anul 1910, geologul american Adolph Knopf a prezentat o primă „istorie” a masei de uscat care unise cele două extreme ale Strâmtorii Bering, susţinând că mişcarea plăcilor tectonice şi formarea gheţarilor fuseseră motoarele creării acestei punţi. Biologul suedez Eric Hulten este cel care, în 1937, a propus termenul care avea să rămână în istorie ca „Beringia”, „felia” de pământ scufundată care lipise America de Asia. Numai că Knopf făcea referire doar la o fâşie îngustă de uscat, un fel de coridor şi nicidecum la un continent. Unii savanţi au afirmat că în zone precum Siberia temperatura s-ar fi schimbat atât de brusc, încât omul din Neanderthal şi animale gigantice, precum mamuţii, au fost congelate şi că alimentele din burţile lor nici nu apucaseră să fie digerate. Teoria spune că, acum 14.000 de ani, când gheţurile începuseră să se retragă, noul şi superiorul Homo sapiens a pătruns prin Be- ringia în America, pe care a colonizat-o de la nord la sud. Însă un aspect extrem de important este că o mare parte din Siberia nu a fost acoperită de calota glaciară şi că, de fapt, era o tundră imensă, cu o climă care permitea existenţa unui număr mare de specii de animale specifice erei glaciare, precum mamuţii.

Un teritoriu cât toată Australia

Să revenim însă în vremurile noastre. Analizele recente ale grăunţelor de polen recoltate din sedimentele culese de pe fundul Mării Bering sau al Mării Ciukotsk au relevat imaginea unui teritoriu cu o suprafaţă ce rivaliza cu aceea a Australiei şi care, în ultimii 30.000 de ani, avusese un climat blând, asemenea celui din Alaska de astăzi. Descoperirea mai multor situri umane arată că Homo sapiens prospera în apropierea Cercului Polar, vâna mamuţi şi crea unelte şi podoabe de fildeş. Pe măsură ce efectele ultimului maximum glaciar se instalau, populaţia a migrat spre est, spre Beringia, şi nu spre sud, aşa cum se credea, deoarece temperaturile de acolo erau mai ridicate. În acel refugiu creşteau mii de plante şi astfel acolo au pătruns turme întregi de mamuţi, bizoni, cai, cămile, urşi şi feline. Dovada existenţei Beringiei a venit în anul 2007, când geneticianul Erika Tamm, de la Universitatea Tartu, din Estonia, a publicat în revista „PLOS One” un studiu realizat alături de alţi 20 de specialişti, care analizaseră mostre de ADN de la 601 de nativi amerindieni şi de la 3.764 de nativi asiatici, pentru a descoperi indicii privind popularea Lumii Noi. S-a demonstrat că, undeva în drumul lor către America, siberienii preistorici au suferit o ruptură care a izolat populaţia migratoare destul de mult pentru a da naştere unei noi linii genetice. Însă unde putea trăi o populaţie numeroasă, de aproximativ 10.000 de indivizi? În Beringia… „O mutaţie genetică unică este răspândită la nativii americani din ambele continente, sugerând că primii oameni din cele două Americi îşi au originea într-o singură migraţie sau în mai multe valuri cu o singură sursă şi nu în valuri migratoare provenind din surse diferite”, scrie Erika Tamm. Datele genetice oferite de geneticiana estoniană arată că supravieţuitorii acestor migraţii au rămas în mare parte şi au prosperat în Beringia pentru aproape 15.000-20.000 de ani, suficient încât să-şi schimbe amprenta genetică şi să devină o nouă populaţie, „beringienii”.

„Primii oameni din cele două Americi îşi au originea într-o singură migraţie sau în mai multe valuri cu o singură sursă“ (Erika Tamm)

Între 15.000 şi 20.000 de ani au supravieţuit beringienii

Studiul realizat în 2016 de G.R. Scott confirmă colonizarea

Teritoriul Beringiei se întindea pe aproape 1.600 de kilometri de la nord la sud şi pe mai bine de 4.800 de kilometri de la vest la est, suficient ca o populaţie să înflorească. Un studiu realizat anul trecut de antropologul american G.R. Scott, care cuprindea analiza elementelor dentare specifice nativilor asiatici, americani şi din alte colţuri ale lumii, a demonstrat din nou că amerindienii descind dintr-o populaţie asiatică, dar una care a fost îndelung izolată de restul Asiei. Este posibil ca din Beringia, cu ajutorul unor ambarcaţiuni primitive, primii Homo sapiens să se fi aventurat de-a lungul coastei Americii, dar majoritatea datelor indică o prezenţă suficient de numeroasă încă de acum 14.000 de ani, din momentul în care Beringia începea să dispară sub ape. Cert este că povestea Beringiei, un spaţiu paradisiac în care s-au născut creatorii Lumii Noi, reînvie mitul Atlantidei. Cu diferenţa că, graţie datelor ştiinţifice, Beringia chiar a existat în realitate...