Main menu

header

cotnari wide

644 17 2de Iulian D. Moleianu

Întâmplarea pe care o vom povesti este încă împărtăşită de bătrânii din zona Munţilor Rodnei şi este menită să demonstreze existenţa vieţii de după moarte. Entităţile din lumea de dincolo îi îngrozesc atât de tare pe copiii localnicilor, încât aceştia „uită” să mai zăbovească la joacă după lăsarea serii.

Lumina pâlpâia într-un dans sumbru...

Povestea a început într-un miez friguros de noapte. Fusese o toamnă ploioasă, lungă, cu un frig pătrunzător. Teoretic, nimic special pentru acea zonă, numai că plouase atât de mult, încât şanţurile de la porţile oamenilor erau pline ochi cu o apă murdară, tulbure, mâloasă, aproape neagră. Se spune că o femeie, Mariţa, a avut trei fiice şi un fiu, cel mai mic copil fiind Petrişor. Casa lor se găsea la mai puţin de 30 de metri de cimitirul satului Rodna. În noaptea cu pricina, Petrişor era chinuit de o infecţie la o ureche. I se umflase şi plângea de durere, nelăsând pe nimeni din casă să doarmă. Aşa că Mariţa l-a luat în braţe ca să-l ducă la baba Ilinca, din capul satului, să-i lecuiască urechea beteagă şi a rugat-o şi pe bunica Miţa să-i însoţească. La ora aceea, satul dormea, cu mici excepţii. Dincolo de drum, familia Mărguş îşi veghea fiul, aflat în suferinţă. Flăcăul, în vârstă de 16 ani, se zvârcolea din pricina unei pneumonii şi nu mai avea scăpare. Doctorii nu-i mai dădeau mult de trăit şi ai lui îi ţineau lumânarea la căpătâi. Lumina pâlpâind din casa Mărguşilor părea că joacă un dans sumbru, dansul morţii, dincolo de geamul acoperit cu perdeluţă. Mariţa s-a înfiorat, şi-a strâns copilul mai tare în braţe şi a deschis poarta....

O arătare înaltă, cu un toiag încovoiat

Cum a ieşit în drum, s-a ghemuit grăbită, pitulându-se după banca de la poartă. A tras-o, repede, pe bunica după ea cu un gest scurt, din mână. Miţa s-a speriat, iar Mariţa i-a făcut un semn din cap, spre dreapta, către poarta întunecată a bisericii. Deşi era întuneric bocnă, Mariţa... a văzut-o! O arătare înaltă, înveşmântată în negru. Un negru mai negru ca noaptea din jur. Purta o pelerină lungă, întunecată. Faldurile-i întinse măturau pământul. Pe cap avea o glugă largă, trasă peste faţă, care-i dădea o înfăţişare şi mai sumbră. Tocmai ieşise pe poarta de lemn a cimitirului. „Roagă-te, roagă-te repede!”, i-a şoptit Mariţa Miţei. Bătrâna nu şi-a mai dezlipit ochii de la arătarea în negru. Atunci a remarcat şi ea că în mâna stângă ducea un toiag lung, încovoiat la capăt, ca un baston în care ar fi vrut să se sprijine. Parul era mai înalt decât ea cu cel puţin o jumătate de metru. Şi nici ea nu era scundă, avea aproape doi metri. Presimţind pericolul, Petrişor tăcea mâlc, uitând de durere. Arătarea trecea fără efort dintr-un şanţ în altul, peste podeţele de lemn, spre o destinaţie numai de ea ştiută. Vântul se oprise brusc şi toate animalele din sat tăcuseră mâlc. La un moment dat, femeia în negru a lăsat, brusc, toiagul jos şi a păşit prin apa murdară şi rece din şanţ, oprindu-se la gardul Mărguşilor. Când năluca s-a interpus în dreptul luminii care răzbătea de dincolo de geam, razele lămpii au slăbit în intensitate. Arătarea era transparentă! A trecut prin gard ca şi când ar fi fost făcută din... ceaţă şi s-a transformat într-un fum negru, care a pătruns în casă prin horn. Evident, speriate, cele două femei nu l-au mai dus pe Petrişor la baba vindecătoare. Dimineaţă, toată lumea a aflat vestea cea rea. Fiul suferind al Mărguşilor îşi dăduse sufletul la miezul nopţii!

Cătălin Pavel: „Există un sâmbure de adevăr!“

Asemenea povestiri nu trebuie tratate cu zâmbete ironice. Scriitorul Cătălin Pavel, care a cercetat aceste fenomene, scrie: „Astfel de apariţii stranii abundă în lumea satelor, unde oamenii sunt mai credincioşi. S-ar putea ca ele să fie simple fabulaţii, însă, odată cu trecerea timpului şi cu acumularea multor mărturii asemănătoare, am început să mă conving că undeva există un sâmbure de adevăr”.