Main menu

header

cotnari wide

683 20 1Deși abia a fost inițiată această rubrică de relatări, de mărturii de la dumneavoastră, de la cititori, iată că întâmplările extraordinare prin care ați trecut vin într-un ritm parcă de neoprit, fiind și deosebit de interesante, ieșite din comun, ceea ce ne bucură, acest lucru însemnând faptul că, dincolo de toate neajunsurile unui cotidian adesea nemulțumitor, noi, românii, nu am uitat vreodată să vorbim cu îngerii.

„Sufletul băiatului s-a liniștit abia după ce s-a reîntâlnit cu mama sa”

Ceea ce vă voi povesti s-a petrecut în copilăria mea, în casa bunicii, unde nu doar mergeam foarte des, dar și stăteam câteva luni pe an. Nu știu de când aveam să încep să remarc cele ce se petreceau, dar știu sigur că aveam în jur de 10 ani când, într-o seară, stând în camera mare din casa bunicii și uitându-mă la televizor, am văzut ceva, ca o umbră, trecând foarte rapid prin fața ecranului și, imediat, imaginea s-a comutat pe un alt post, unde erau desene animate. Deși m-a tulburat întâmplarea, am trecut peste ea, nu i-am spus nimic bunicii, să nu creadă că inventez, și m-am dus la culcare. Noaptea, în pat, am simțit pătura mișcându-se, ca și când cineva se băga lângă mine, dar nu am avut curajul să mă mișc, să mă întorc, să văd ce era de fapt. După întâmplarea cu televizorul, această a doua întâmplare m-a speriat cu adevărat, dar nici pe aceasta nu voiam să i-o spun bunicii. La câteva zile, aflându-mă tot în pat, dimineața, abia mă trezisem, am auzit foarte clar ceva ca niște pași ușori, traversând parcă odaia, pentru ca în final să aud foarte clar un râs de copil! M-am speriat atât de tare, încât nici nu știu când am ajuns la bunica, care era în altă cameră, pentru a-i povesti grozăvia! Bunica m-a ascultat, nu a spus absolut nimic, m-a liniștit cu câteva vorbe și m-a trimis să mă spăl și să mă îmbrac, spunându-mi să vin la masa de dimineață. Acea zi a trecut fără alte evenimente și parcă uitasem de cele întâmplate, numai că seara, în timp ce iarăși bunica trebăluia pe la bucătărie, iar eu mă uitam la televizor, la un moment dat, din partea cealaltă a camerei în care mă aflam s-a auzit un zgomot foarte puternic, ca și când cineva tocmai lovise puternic zidul cu un obiect, iar din bibliotecă a căzut o carte cu povești, care carte nu doar că a căzut, dar după aceea s-a mișcat centimetri buni în direcția în care mă aflam. Vă dați seama, am rupt-o din nou la fugă la bunica, iar ea, de această dată, m-a luat de mână și a venit cu mine în camera mare, să îi arăt unde se întâmplaseră toate acestea. Am putut să văd cum s-a aplecat să ia cartea de povești, care părea foarte veche, și cum, în timp ce a dus-o la piept, a început să plângă. Nu a durat mult, și-a șters ochii și apoi s-a așezat pe un scaun, începând să îmi povestească, așa, ca unui om mare, o istorie tristă. Cândva, bunica mai avusese un copil, tot un băiat, ca și tatăl meu, numai că acesta murise la vârsta de 6 ani, din pricina unei răceli foarte puternice. Bunica era convinsă că acel suflet care se făcea adesea simțit prin casă era al fiului său, care refuzase să părăsească această lume, deși multe slujbe făcuse pentru el și multe pomeni. Bunicii nu îi era frică. Știa de el, dar nu voise să îmi povestească decât dacă acesta s-ar fi manifestat și în prezența mea. Avea perioade de luni întregi în care nu se făcea simțit deloc, pentru ca, mai apoi, să reapară pentru scurte perioade și doar pentru a se juca și a muta obiecte, pe ici, pe colo, fără să facă rău nimănui. Bunica era convinsă că sufletul copilului făcea aceste lucruri pentru că nu dorea să fie uitat, iar acum, de când apărusem eu pe lume și, mai ales, crescusem, bunica era convinsă că fiul său cel mic, din cealaltă lume, era și mai vesel și mai prezent văzând că are și cu cine să se joace. Așa am crescut în casa bunicii. Aceste fenomene se manifestau frecvent când mergeam la ea, iar din adolescență, de când ea a murit, nu cred că am mai fost vreodată martora lor. Au dispărut pur și simplu! Probabil că acest fiu al bunicii, care murise în copilărie, își găsise, în sfârșit, liniștea pe care nu o mai avusese după ce fusese despărțit de mama sa, ea într-o lume, el în alta. (Adriana P., Cluj)

„A vrut să îi dea un semn concret de Dincolo de lume” Auzisem și eu, până la vârsta de

35 de ani, ca toată lumea, tot felul de povești cu iz paranormal, unele frumoase, interesante, altele cu adevărat înspăimântătoare. Nu știam cum să le iau, nici nu mă interesase vreodată să le iau prea în serios, cu alte cuvinte nu cred că le dădeam prea multă crezare, dar le ascultam când mi se povesteau - era altceva decât o discuție pe un subiect uzual, de zi cu zi. Și, culmea, aveam - și mai am - o prietenă care trăise multe ciudățenii de acest gen, cu ea stăteam mult la povești pe această temă. Ei bine, în acel an, în care împlineam 35 de ani, cu doar două luni înainte de aniversarea mea, mama a murit. Era încă tânără, avea doar 55 de ani, dar în urma mai multor afecțiuni netratate corespunzător, pentru că era foarte încăpățânată, a încetat din viață. A băut cafea și a fumat până în ultima clipă, deși nu ar fi avut voie, și cred că aceste obiceiuri i-au și pecetluit destinul, din păcate. Trecuseră deja patru luni de la moartea mamei, când, într-o seară, stând de vorbă cu această bună prietenă, la mine acasă, în sufragerie și având două ceşti cu cafea în față, la care, evident, și fumam, la un moment dat am simțit amândouă ceva, asemenea unei prezențe, care părea să fi intrat de nu știu unde în cameră. Nu era ceva vizibil, dar știam amândouă că nu mai suntem doar noi în încăpere. Mia, prietena mea, s-a ridicat brusc, un pic agitată, și mi-a spus că se duce până la toaletă. Eu am stins țigara în scrumieră și m-am dus până la bucătărie, să fac o altă cafea. Nu mai era nicio țigară aprinsă. Am deschis geamul larg, să aerisesc, să mai iasă fumul, și am plecat spre bucătărie. Nici nu am ajuns bine acolo că am auzit un zgomot ciudat, ca și când ceva lovise scrumiera sau paharele de sticlă, dar știam că Mia este la toaletă, nu avea cum să revină atât de rapid. M-am îndreptat imediat către sufragerie, mă gândeam să nu cumva să fi intrat un porumbel pe geam, sau altă pasăre - mi se mai întâmplase - și nu mică mi-a fost mirarea când am văzut în scrumieră o țigară nouă (!), tocmai aprinsă, din care ieșea fum! Pe când mă uitam împietrită la acel firicel de fum și la acea țigară, aprinsă nu știu de cine (!), am văzut-o pe Mia că vine de la toaletă. S-a oprit în fața mea și m-a întrebat, privindu-mă foarte atent, ce am și ce se întâmplase, de ce eram aproape albă în obraji? Nu am spus nimic, dar i-am făcut semn cu capul către țigara din scrumieră, apoi i-am explicat ceea ce se întâmplase. Mia a zâmbit, credea în astfel de lucruri fără vreo îndoială și mi-a spus să ne continuăm seara liniștite și să las țigara acolo, să ardă singură, în scrumieră. Mama mea ne dăduse un semn că este și ea acolo și că îi plăcea să stea la o șuetă cu noi. Ceea ce corespundea perfect cu felul de a fi al mamei, într-adevăr. Seara a decurs fără alte incidente, dar nu voi înțelege niciodată cum a apărut, aprinsă, acea țigară în scrumieră. De atunci nu am mai fost niciodată sceptică în privința acestui gen de fenomene. Există ceva dincolo de noi. Cu certitudine. Viața continuă. Este adevărat, într-un mod prea puțin înțeles de noi! (Melania S., Câmpina)