de Carmen Ciripoiu
O discuție cu părintele Gheorghe Vanghele, parohul Bisericii Adormirea Maicii Domnului - Spirea Nouă, poate fi considerată un îndreptar de viață și de iubire adevărată. Smerit și doritor de liniște, părintele Vanghele pare un soi rar de fluture care, atunci când străbate cerul, împarte miros de tămâie și de smirnă. Tânăr și plin mereu de bucurie, Sfinția Sa a intrat în inimile credincioșilor pentru că a știut întotdeauna să le deschidă sufletele și să găsească leac fiecăruia.
„Din nefericire, uităm să aplicăm în viață principiile Scripturii”
- Niciodată viaţa n-a fost mai înlesnită ca acum. Şi totuşi, e tot mai multă suferinţă în lume. De unde vine?
- Suferința vine în primul rând din comportamentul nostru față de ceilalți. Din nefericire, uităm să aplicăm în viață principiile Scripturii. Mântuitorul Iisus, în predica de pe munte, a spus „Binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă fac rău, rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc. (…) Dacă-ți dă cineva o palmă, întoarce-i și obrazul celălalt”. Dar noi nu reușim în viață să punem în aplicare cuvintele Mântuitorului, nu reușim să vedem în aproapele nostru chipul lui Dumnezeu, deși Mântuitorul ne-a învățat că toată Scriptura poate fi concentrată în două mari porunci: „Iubește pe Dumnezeul Tău din toată inima ta și din tot sufletul tău, cu toată puterea ta” și „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”.
- Unii au tot ce le trebuie: slujba pe care şi-au dorit-o, suficienţi bani să trăiască o viaţă, ba chiar şi celebritate... Şi totuşi sunt nefericiţi. Ce le lipseşte?
- Cred că acea liniște pe care ți-o dă apropierea de Dumnezeu, rugăciunea. Aceștia nu au timp de biserică, pun pe primul plan aspectele materiale, exact ca în pilda Mântuitorului, când toată lumea se ocupă de altele, mai puțin de cele sfinte. Sunt nefericiți pentru că, probabil, nu reușesc să pună pe primul plan trăirea în Hristos.
- Ați simțit vreodată că prin destăinuirile credincioșilor s-a schimbat ceva din felul în care ați privit viața?
- Fiecare preot acumulează foarte multă experiență de viață și din ceea ce aude de la credincioși la Sfânta Spovedanie. Și această experiență își pune amprenta și pe viața slujitorului lui Dumnezeu, pe modul în care privește el lumea. Fiecare preot este pregătit în școala teologică de profesori, mai apoi este călăuzit de duhovnicul său, însă culege multe din experiența credincioșilor, încât poate sfătui pe alții atunci când este nevoie.
„Crucea este arma noastră împotriva Diavolului”
- Cum ar trebui să iubim, părinte? Ține de noi să trăim o mare iubire sau ne e dată de la Dumnezeu?
- Dragostea și credința există în sufletul fiecăruia dintre noi. Avem niște talanți atunci când ne naștem: unul, trei, cinci… pe care trebuie să-i lucrăm. Unele persoane lucrează acest talant, altele nu. Sau unii îl lucrează mai intens, alții, mai puțin. Sunt foarte importante moștenirea genetică și educația pe care fiecare om o primește în familie. Adeseori se vorbește despre cei șapte ani de acasă. Sunt foarte importanți anii primari ai copilăriei, în care te formezi ca și om al credinței, dacă ești dus de mână la biserică, dacă ești călăuzit, dacă între vârsta de 7 și 12 ani ești spovedit și împărtășit. Toate aceste lucruri au importanță pentru creșterea ta duhovnicească la maturitate. Fără Dumnezeu nu există iubire. Dacă o întorci către Domnul și către oameni, ea primește răspuns din infinitatea Lui.
- Pentru că ați vorbit despre spovedit și despre împărtășanie, de la ce vârstă primește un copil sângele Domnului?
- Un copil trebuie să fie împărtășit cât mai des, imediat după botez. Până la vârsta de 7 ani nu e nevoie de spovedanie, iar până la 12 ani, în funcție de capacitățile sale. Chiar în Îndreptarul de spovedanie ni se spune că vor fi copii care vor fi spovediți ca niște adulți și, de asemenea, vor fi adulți care vor fi spovediți ca niște copii.
- Se poate face ceva fără sacrificiu, fără principiul crucii?
- Absolut nimic. Gândiți-vă doar de câte ori e sărbătorită crucea! Crucea este arma noastră împotriva Diavolului. Este singurul lucru de care Diavolul fuge, pentru că prin Sfânta Cruce a fost biruit. Ea a fost sfințită prin sângele vărsat de Mântuitorul Hristos.
„Multă bucurie este în Cer pentru un păcătos care se pocăiește”
- În semnul crucii este prezentă Sfânta Treime, pentru că toți suntem datori să dăm slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Cum trebuie să ne închinăm corect?
- Semnul Crucii se face prin unirea degetului mare cu primele două degete de la mâna dreaptă și prin strângerea celorlalte două în palmă. Unirea degetului mare cu primele degete de la mâna dreaptă exprimă învățătura despre Sfânta Treime: mărturisim trei persoane împreună veșnice, unite într-o singură Dumnezeire neîmpărțită. Prin alipirea celorlalte două degete în palmă, rezumăm învățătura despre Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Inelarul și degetul mic alipite ni-L descoperă pe Hristos, cunoscut în două firi: omenească și dumnezeiască. Prin aceste două degete mărturisim că Hristos este în același timp pe deplin Dumnezeu și pe deplin om, nu pe jumătate Dumnezeu și pe jumătate om. Rostim „În numele Tatălui” și ne însemnăm la frunte; „și al Fiului” și ne însemnăm la piept; „și al Sfântului Duh”, însemnând, de la dreapta la stânga cei doi umeri; „Amin”, lăsând mâna jos. Mâna care coboară de la frunte semnifică pogorârea Domnului din Cer pentru noi. Prin atingerea frunții, a pieptului și a umerilor mărturisim că ne încredințăm mintea, inima și puterea noastră Sfintei Cruci.
- Ar trebui smerenia să fie starea noastră permanentă, nu doar ocazionată de participarea la slujbele Bisericii?
- Cu siguranță, starea noastră permanentă. Celor mândri le stă Dumnezeu împotrivă, spune Mântuitorul, iar celor smeriți le dă har. Așa că smerenia este o condiție absolut obligatorie pentru mântuire. În momentul în care ești smerit, e clar că nu ești mândru. Mândria este izvorul tuturor păcatelor. Și smerenia nu trebuie să ne însoțească doar atunci când ne închinăm în fața icoanelor sau când facem o metanie, ci și în atitudinea față de aproapele nostru.
- Este mare izbânda să aduci cât mai mulți oameni la credință?
- Vai, cât de important este… Mântuitorul nostru ne dă două pilde în sensul ăsta: pilda cu oaia cea pierdută și pilda cu drahma cea pierdută. Se spune că multă bucurie este în Cer pentru un păcătos care se pocăiește. Atunci când am adus un om la credință, am câștigat mai mult decât un univers material.
„Doar când vine un necaz în viața noastră ne apropiem de Dumnezeu”
- Cum îi simţiţi pe credincioşii care vin la biserică în ultimii ani, plini de strâmtoare şi de spaime? Vin la biserică din credinţă sau din disperare?
- Cred că vin și cu credință, dar sunt și strâmtorați, și disperați. Problemele sunt diverse în societate. Unii au credință de când se știu și vin la sfânta biserică pentru că așa simt. Alții vin din disperare, pentru că nu L-au cunoscut pe Dumnezeu și au dat de necaz. Vedeți dumneavoastră, din nefericire, trebuie să vină câte un necaz în viața noastră care să ne facă să ne apropiem de Dumnezeu și să fim mai atenți cu cele duhovnicești. Există și o categorie de persoane care vin din strâmtorare, pentru că nu mai găsesc nicio soluție pentru viața lor. Și abia atunci cer ajutor. Fie material, fie spiritual. Ceea ce se simte cel mai mult însă la toți cei care vin să se spovedească este o căutare neobosită, nevoia de a trăi o iubire profundă, perfectă…
- În ultima perioadă, tot mai mulți oameni aleg o formă liberă de iubire. De ce instituția căsătoriei e luată în derâdere?
- Iubirea care nu implică responsabilitate și sacrificiu nu e iubire adevărată. În facultate am învățat un lucru, și anume că societatea îl formează pe om. A devenit la modă ca tinerii să trăiască până la căsătorie și, din nefericire, nu mai consideră păcate anumite lucruri care, în trecut, erau considerate. Acum 50 de ani era de neacceptat ca o fată să stea cu un tânăr fără căsătorie sau ca să divorțeze cineva. Oamenilor chiar le era rușine. De prieteni, de părinți… Din păcate, a dispărut și această rușine. Mai mult, oamenii nu înțeleg că au o cruce și că trebuie să și-o ducă. Biserica acceptă într-o singură condiție despărțirea a două persoane: atunci când este întinat patul conjugal. Eu, personal, chiar și atunci când se întâmplă acest lucru, îi sfătuiesc pe cei doi, dacă au copii, să încerce să treacă peste acel moment pentru binele copiilor. O despărțire își pune amprenta fantastic asupra acestora și vor crește traumatizaţi, pentru că cei mici au nevoie în egală măsură și de tată, și de mamă.
„O forță m-a atras spre acest loc”
- Cum este să fii preot într-o biserică la fel de veche ca istoria, dar situată în buricul Capitalei?
- Este o biserică ce are o enorm de mare încărcătură, și asta nu spun pentru că o simt eu, ca preot, pentru că aș putea fi subiectiv. Cea mai bună mărturie sunt oamenii care-mi spun: „Părinte, eram în trecere pe aici, și ceva m-a atras. O forță m-a atras spre acest loc. Nici nu știam că după acest bloc se găsește o biserică. Nici nu locuiesc în acest cartier”… Faptul că atâția oameni vin, se închină, se roagă și mai ales își găsesc liniștea și rezolvarea problemelor mă face să cred că nu greșesc când spun că locul acesta are, într-adevăr, o mare încărcătură. Biserica noastră este veche de peste 250 de ani, în care mulți s-au rugat, multe slujbe s-au făcut, multe liturghii s-au săvârșit… Este o biserică, așa cum îmi place mie să o numesc, princiară, pentru că îl avem între ctitori și pe Regele Ferdinand, care, în anul 1923, a contribuit la refacerea sfântului lăcaș. Majestatea Sa este pictat chiar la intrarea în biserică…
- Un gând pentru cititorii revistei Taifasuri...
- Să nu uite cât de importantă este dragostea în relația cu Dumnezeu și cu oamenii. Să-și pună în centrul vieții lor iubirea. Așa cum frumos spunea părintele Galeriu: „Și atunci când certați pe cineva, să o faceți cu dragoste. Pentru că, dacă nu-l veți certa cu dragoste, îl veți pierde”. Această dragoste să vă învăluiască în toate zilele dumneavoastră!
Are 96 de ctitori…
Biserica Adormirea Maicii Domnului - Spirea Nouă, din Bucureşti, a fost construită la sfârșitul secolului al XVIII-lea, dar data exactă nu a fost descoperită nici până în acest moment. Catagrafia din anul 1810 a bisericilor din Mitropolia Ungro-Valahiei menționează că, în anul 1799, mitropolitul Dosoftei a hirotonisit pentru această biserică pe preotul Vasile Sin Popa. Într-un alt scurt istoric întocmit de preotul Petre Popescu, numit la această biserică în anul 1887, se arată că sfântul lăcaș ar fi fost ridicat în anul 1768. Totodată, pe clopotul mic al bisericii se află inscripția 1800. Mai mult, în altar, la proscomidier există o pisanie pe care sunt înscrise cuvintele: „Ctitorii sfintei biserici vii sau morți”, după care urmează un pomelnic cu 96 de nume. La sfârșit se mai adaugă anul 1836, dovadă că, în această perioadă, s-au făcut cele mai mari reparații, iar donatorii au fost trecuți drept ctitori. Prima pictură a bisericii a fost realizată în frescă, iar cea actuală, în ulei și suprapusă peste cea veche, este în stil renascentist și a fost executată de pictorul C. Enescu în anul 1883. În vechime, bisericii i se spunea Puișor, după numele străzii care datează de la începutul acestui secol și este în strânsă legătură cu trecutul Școlii Militare de Infanterie, ce se afla la capătul de nord al străzii. Cadeții din anul I al acestei școli erau numiți puișori.
Maica Domnului cea grabnic ajutătoare
- Frumoasa Biserică Adormirea Maicii Domnului din Bucureşti adăpostește o icoană a Fecioarei Maria, unde se spune că, dacă ajungi, nu pleci niciodată fără să primești un semn…
- Există foarte multe mărturii ale oamenilor că se întâmplă lucruri minunate în viața lor după ce ajung la această icoană, care este relativ nouă, datează din anii ’40… Oamenii spun că, nu după mult timp după ce au venit la Maica Domnului să ceară ajutor, li s-au împlinit toate rugăciunile…