de Silviu Ghering
Are 35 de ani și este cel mai cunoscut pictor de icoane din Bucovina. Pictează în stil bizantin, dar și naiv, popular. Pe coji de ouă, pe lemn, pe sticlă și pe pietre. Primele „lucrări” au fost pe pereții casei părintești din Tătăruș, la extremitatea nord-vestică a județului Iași, la granița cu județul Suceava, 100 de kilometri de Iași, 70 de Suceava, aproape de Pașcani (17 kilometri), aproximativ la jumătatea distanței dintre râurile Siret și Moldova, aproape de Mănăstirea Probota, ctitoria lui Petru Rareș. Părinții, Mariana și Costică, „așa e scris în buletin, Costică, nu Constantin”, au fost „oameni simpli, muncitori, dar cu aptitudini artistice”...
„Am folosit pildele Bibliei”
- De la cine moștenești talentul?
- De la amândoi. Cei din familia mamei, educatori, învățători, au avut înclinații spre arte plastice, familia tatălui a fost de muzicanți. Eu m-am trezit la mijloc. Pe la 16 ani nu știam dacă să fac stânga sau dreapta, eram la o răscruce de drumuri...
- Și de ce ai ales pictura? De ce nu muzica?
- N-ai vrea să mă auzi cântând... Am luat din pildele pe care ni le dă Biblia: „în viață să-ți urmezi ceea ce poți face mai bine, talantul (n.r. - regionalism folosit în tot cursul interviului de Irinel Parasca), ai talantul tău, pe ăla trebuie să-l urmezi, dacă vrei să ai succes în viață, trebuie să-ți urmezi talantul. Pentru că fiecare are ceva dat de la Dumnezeu, nu există om fără... Problema este că unii se apucă de altceva, lasă talantul la spate și se apucă de altceva.
- Și de unde ai știut tu că pictura a fost talantul tău?
- M-am uitat în traistă și n-a fost decât unul. N-au fost două. Numai unul.
„Am vrut libertate, și când am avut-o n-am știut ce să facem cu ea”
- Ai fost învățător... De ce liceul pedagogic, de ce învățător?
- Tradiție din familia mamei, mulți au fost educatori, învățători și părinții mei, bunicii mei, toți au dorit să urmez ce au făcut și ceilalți. Și pentru că era un loc sigur, slujbă la stat, numai că după așa-zisa Revoluție a venit capitalismul sălbatic, noi am vrut libertate, și când am avut-o n-am știut ce să facem cu ea... nici acum nu știm...
- Când ai ieșit învățător?
- Învățător sunt din ’98, am fost învățător în Șaru Dornei, lângă Vatra Dornei, acolo am ales după ce am terminat liceul pedagogic. Deși aveam posibilitatea să iau și aproape de casă, am preferat să mă duc să-mi lărgesc orizontul. Eu așa am gândit, cu cât văd și cunosc mai multe, cu atât mă cunosc mai bine pe mine cunoscând pe alții. Acolo, la Șaru Dornei, am văzut o echipă de pictori zugrăvind biserica din sat și am spus „Pot și eu!”, m-am regăsit în ce făceau ei acolo. Asta după vreo șase ani la catedră, mi-am dat definitivatul, am fost titular pe post, mi-am depus dosarul pentru grad și apoi... mi-am dat demisia!
- De ce?!
- Statul nu încuraja deloc învățământul, dacă eram singur, poate că aș fi făcut voluntariat în continuare, dar, după ce m-am căsătorit, mi-am dat seama că o să apară și copiii, iar cu un salariu de învățător era imposibil să duc la capăt vreun drum.
- În tot acest timp ai pictat?
- Am pictat, am pictat împreună cu copiii din clasă. Primeam aplauze, primeam diplome și mi se lua la sfârșit de lună din salariu... pentru că mai făceam greve - și în timpul grevei pictam cu copiii -, iar perioada grevei nu se plătea...
„Un ou de gâscă pictat «făcea» mai mult decât salariul meu de învățător!”
- Când ai avut prima expunere, când ai ieșit, practic, în public?
- Aveam un coleg din Vicovu de Sus, lângă Putna, și am fost la el, am mers la mănăstire, am văzut mulți turiști pe-acolo... m-am gândit... de fapt, chiar el mi-a dat ideea... „Mă, n-ar fi rău într-un weekend să arăți la mănăstire ce ai lucrat tu!”... asta în timpul liceului, prin ’96..., iar turiștii au apreciat, piața încă era pregătită pentru ce făceam eu. Era o invazie de chinezării peste tot. Ce făceam în trei luni vindeam în două ore. Mi-am dat seama că este loc pentru mine. Și uite-așa am expus eu prima dată la Putna, în timpul liceului. Aveau și călugării un atelier de pictură la Putna, am intrat și eu, și acolo, recunosc, m-am perfecționat față de ce credeam eu că știu.
- Îți mai aduci aminte prima ta icoană pe care ai vândut-o?
- Prima icoană... de fapt, primele icoane nu le-am vândut, mi le-a oprit mama! Sunt și acum acasă. În „patrimoniul” familiei, la Tătăruș. Prima icoană am vândut-o la Putna. Eu consider că acel turist care a luat-o a vrut să mă încurajeze... Pentru că, dacă eu îmi aduc aminte cum arăta acea icoană, îmi dau seama că nu era o calitate demnă de vândut, dar a fost un ajutor și un îndemn de la Dumnezeu prin acel turist care nu mă cunoștea, ca să zic că mi-a făcut o favoare...
- Cât ai luat pe ea?
- Sincer nu mai știu, dar știu că după asta m-am susținut în liceu fără bani de-acasă. Din talantul meu. Și mai făceam și planșe... știi că în liceu se mai cereau și planșe, am făcut la toți colegii mei planșe, unii mai mergeau seara la un bingo, eu stăteam și făceam planșe, ei câștigau ceva la bingo și așa îmi plăteau planșele. Și mai știu că, după ce am terminat liceul, când am intrat în sistemul de învățământ, primeam pe un ou de gâscă pictat mai mult decât un salariu de-al meu... Iar la planșe nu am renunțat, învățător fiind am înlocuit toate planșele didactice vechi din școală cu unele noi făcute de mine. Plus o mulțime care lipseau. Fără Photoshop! Scuză-mă... Sí, señora, es la pintura tradicional rumana...
(Și interviul, realizat la „Târgul de Florii” de la Muzeul Satului, este întrerupt de un cuplu din Spania, trecut de 50 de ani, interesat de niște linguri de lemn pictate. Deși fusese întrebat în engleză, Irinel Parasca, auzindu-i înainte discutând între ei, le-a explicat, într-o spaniolă fluentă, cum a pictat lingurile și ce simboluri sunt pe ele. Spaniolii nu s-au putut decide asupra uneia, așa că au cumpărat două, una și-a ales-o ea, una el...)
Bunicul Aurel Dascălu, icoana copilăriei
- Care-i amintirea din copilărie care te-a marcat cel mai mult?
- O amintire așa, exactă, n-ar fi... este, cum să spun... o adunătură de amintiri... Pentru că mi-am făcut viața la țară, în prezența bunicilor mei, de la care am învățat foarte multe lucruri... Cum se începe o zi, de exemplu. O zi sănătoasă. Ne spălam cu apă rece de la fântână, înviorarea, pentru că nu existau în case instalații termice, frigul de dimineață cu frigul din apă te revigorau, nu era nevoie de cafea. Sau de medicamente.
- Ce erau bunicii tăi?
- Bunicul meu din partea mamei a fost tâmplar, lutier, de fapt; făcea viori, mă lua la lucrări să văd, să învăț, așa m-am dezvoltat eu... Și eu aș vrea să-mi iau copiii de mici să învețe, să vadă diferite contexte de viață în care ei să se regăsească mai apoi când vor crește și vor trebui să decidă ce vor să facă...
- Cine a fost icoana copilăriei tale? Mama, tata, bunicii?
- Copilăria am petrecut-o, cum îți spuneam, la bunicii din partea mamei, la Forăști, pe malul stâng al Moldovei, și automat că mi s-a implementat stilul lor de viață. Bunicul avea înclinații artistice și îmi plăcea cel mai mult să stau cu el... De la bunicul am luat startul în viață.
- Cum îl chema?
- Aurel Dascălu... Mă regăseam în activitățile sale, acolo mi-am dat cu ciocanul peste degete, acolo m-am mai tăiat din când în când, și astfel am avut ce învăța, pentru că până nu te lovești nu știi că doare... Eu și pe copiii mei am încercat să nu-i îndepărtez de viața reală, cum sunt în ziua de azi tentați toți părinții, „Nu pune mâna, nu fă aia, nu fă ailaltă!”, și copilul nu va pune mâna atunci, dar va pune când nu ești tu acolo, nu-i mai bine să se lovească puțin atunci când ești tu, ca părinte, de față, ca să știe ce se poate întâmpla?
Cum a devenit Alexia... Alesia!
- Ai adus vorba de copii... Copiii tăi, nu cei de la școală...
- Am un băiat și o fată, viața noastră acum este strict legată de ei, ne amintim de copilăria noastră prin ei, trăim încă o dată prin ei... Băiatul, Andrei, este cel mai mare, are 7 ani, fetița, Ioana Alesia, are 5 ani.
- Cine a hotărât numele, bunicii, nașii, voi?
- Noi. De fapt, numele fetiței l-a pus frati-su, noi am vrut să fie Ioana Alexia, dar el era puțin sâsâit și i-a spus Alesia, și atunci am modificat rapid actele, soția era încă în maternitate...
- Vezi la ei ceva care să-ți dea speranțe că-ți vor călca pe urme?
- Inițial am crezut că băiatul o să fie cel cu pensula, pentru că am văzut că este foarte atent la ce explicam... Am avut odată un interviu la o televiziune la mine acasă și, ca să stea cuminte, i-am dat un ou, niște culori, o pensulă și când s-a terminat interviul m-am uitat la oul ăla și nu mi-a venit să cred că nu l-a ajutat nimeni să-l picteze, am rămas uimit de ce ieșise din mânuțele sale. Dar el a abandonat nițel treaba asta, nu se regăsește în treaba asta, ce îți spuneam cu talantul, el a încercat, dar nu se regăsește aici. În schimb, fata este cea care mă trage de mânecă, toată casa e numai culori, numai planșe, numai modelaje, eu nu pot să las culorile în calea sa, că ea colorează tot ce găsește până se termină tubul, deci eu trebuie să iau un set de culori pe zi, colorează întruna, nonstop.
- Soția pictează?
- La început nu știa cum se ține pensula, cu păru-n sus sau cu păru-n jos, dar acum pictează și ea.
- Cum v-ați cunoscut?
- După ce am terminat liceul, la Universitatea Ștefan cel Mare din Suceava, am făcut amândoi Colegiul pentru Institutori, și acolo ne-am cunoscut.
„Nu am îmbrățișat munca iconarilor de biserici”
- Aminteai de o echipă de pictori de biserici la Șaru Dornei. Nu te-au tentat bisericile să le pictezi?
- Înainte de a avea copii ne permiteam să mergem peste tot împreună... deși, la București, de exemplu, eu eram la Muzeul Satului, ea era la Muzeul Țăranului... dar eram împreună seara. Acum stau eu peste zi la Voroneț, dar am doar câțiva kilometri până acasă, la Mănăstirea Humorului. În fiecare seară sunt cu familia mea acasă. Multă lume, la Voroneț mai ales, mă întreabă „Măi, dar cum de nu faci tu biserici?”, iar eu le spun că e greu să împaci o viață de șantier la biserici cu familia, ești mai mult plecat, mai ales dacă soția nu are același gen de activitate. Și atunci eu am schimbat macazul puțin, nu am continuat pe partea cu icoane în biserici, pentru că îmi doream copii, îmi doream familie și nu am îmbrățișat munca iconarilor de biserici. Icoane fac în continuare, dar îmi permit să le expun și să stau și cu familia. Pentru că în momentul în care te dedici bisericii, atunci te însori cu biserica, tu și Dumnezeu și-atât.
- Unde îți place cel mai mult să pictezi, unde creezi cel mai bine?
- Eu mă simt bine cu prezența altor oameni în jurul meu. Pentru că împărtășesc cu ei ceea ce creez. Mă simt foarte bine la Muzeul Satului, mă simt foarte bine acasă, la Mănăstirea Humorului, când lucrez înconjurat de oameni. Mă simt bine când pot să împărtășesc cu alții alături de mine bucuria de a picta, nu-mi place să pictez de unul singur.
Ou tăiat cu... flexul!
- Ce-ți place să pictezi, care-i tema ta preferată?
- Toate picturile mele mi-s dragi, însă mai aparte, așa, îmi este pictura în interior de ou, cea cu care am început, pictura este aceeași și pe lemn sau pe sticlă, pictura neobizantină, dar coaja de ou îi dă o notă deosebită. Iar tema preferată este „Nașterea Domnului”.
- Oul este cel mai pretențios suport, prin fragilitatea sa; cum îl tai, cum îl pregătești?
- În glumă, când mă întreabă oamenii, le spun că-l tai cu flexul... Scuză-mă...
(Au fost spanioli, au fost nemți, au fost ruși, acum sunt doi francezi cu un copil de vreo 3 ani în cârca tatălui. Irinel le explică în franceză, cei doi sunt tare zâmbitori de când au auzit limba lor. Întrebarea vine ca o ghilotină: „Sunt lucrări autentic românești?”. Nu, sunt Made in China, chinezii sunt vestiți pentru icoanele românești pe care le fac, îmi vine mie să le răspund! Irinel zâmbește și le arată elementele „authentique roumaine” și că sunt toate pictate manual, se simte vopseaua. Francezii se opresc, culmea, și ei la o lingură de lemn… Irinel revine pe banca „inchiziției”…)
- Rămăsesem la cum tai oul...
- Păi... prima dată l-am tăiat dintr-un accident... Era pictat pe exterior și eram la Sucevița, a venit un vântișor așa, ouăle fiind ușurele a căzut unul și s-a spart, a rămas ca o grotă în muntele pictat pe afară. L-am pus în vitrină acasă, nu mă înduram să-l arunc, mă gândeam că l-oi lipi eu cândva. Privindu-l eu într-o seară mai bine, spărtura aia chiar semăna cu intrarea într-o grotă și m-am gândit să văd dacă sunt în stare să pun eu ceva acolo, înăuntru... Și rezultatul a fost neașteptat de spectaculos! Mă scuzi...
(Se înmulțesc clienții. Acum sunt două cupluri de vârstă mijlocie din Israel. Plecate din România. Una dintre doamne inspectează marfa și zâmbește: „Foarte drăguț!”. Irinel: „Eu, nu?”. Doamnele râd, domnii nu. Și pleacă fără să ia nimic... Imediat vine un grup mare de greci. Studenți. Tineri și neliniștiți. Zgomotoși și puși pe cumpărat. Engleza e la putere. Nu mai e rost de niciun interviu. Îl las pe Irinel să se „certe” cu „grețili”. Care, până nu se tocmesc la sânge, nu cumpără nimic. Irinel are viață grea cu ei...)
Lemnul şi piatra, la jumătatea... oului!
- Ce se vinde mai bine, oul, lemnul, piatra, sticla?
- N-aș spune că se vinde una mai bine decât cealaltă... Apreciate mai mult, într-adevăr, sunt ouăle pictate în interior, chiar dacă, prin maniera de lucru, ajunge prețul mai mare decât la celelalte. Aceeași pictură pe lemn sau pe piatră este mai ieftină, sub jumătate, decât făcută pe ou.
„Prin 1998, un ou de struţ era 3 milioane de lei, cât două salarii de învăţător, eu am ieşit pe 1.400.000 de lei (vechi). Acum iau oul de struţ cu 40-50 de lei“