de Carmen Ciripoiu

S-au retras în pustie, unde s-au nevoit singuri întru sfințenie. Unii - câțiva ani, alții - zeci de ani sau poate toată viața. Au făcut toate cele curate ale lumii, tinzând neîncetat spre dobândirea tot mai mare a harului Duhului Sfânt, adoptând cea mai grea formă de ascetism monahal din câte au existat vreodată: stâlpnicia. Cum au reușit? I-a iubit prea tare Dumnezeu și i-a ținut acolo unde a vrut El ca să biruiască legile firii. Așa ne-a arătat nouă că viața în pustiu poate fi la fel de minunată.

Credința supremă

„Stau la slujbă până foarte târziu şi se scoală foarte devreme pentru slujbă. Toată ziua şi toată noaptea îndeletnicirea lor este slujba. În loc de tămâie, pe care nu o au, curăţia lor e înfrânarea. În loc de lăcaşul bisericii, se fac ei înşişi temple ale Duhului Sfânt. În loc de altare, au minţile lor. Iar drept jertfe sunt aduse Dumnezeirii rugăciunile lor, bineplăcute Lui în toată vremea.” Cum să vorbești despre viețile celor mai sfinți pustnici din câți s-au născut vreodată îmbiat de căldura sau de răcoarea aerului condiționat din încăpere și de frigiderul care te așteaptă plin de preparate gustoase? Acest tip de viaţă, care nu ne este la îndemână, ne pare a fi extrem, bizar sau cel puţin de neînţeles. El nu poate fi acceptat uşor de raţiune, însă poate fi intuit printr-un act de uimire şi de contemplare, care invită la reflecţie. Așa că noi, oamenii de rând, să nu ne mirăm de întâmplările lor minunate, pentru că cele cu neputință nouă sunt cu putință lui Dumnezeu. Stâlpnicia poate fi asemănată cu credința supremă, până la moarte, pentru Cel care a Murit și a Înviat pentru păcatele noastre.

În picioare sau în genunchi

În credința populară se spune că ei, stâlpnicii, au fost cei care au susținut Cerul și Pământul, stând într-un singur picior pe un uriaș stâlp. Pentru că acesta este spectacolul incredibil pe care l-au oferit stâlpnicii, dedicându-se unei asemenea nevoințe. Fără să se condamne la un suicid lent. Dispunând de o spiritualitate plină de discernământ, asceza lor era doar o nevoie interioară, plină de atenție și de duioșie, nicidecum un extremism infatuat. Prin excelență, viaţa unui stâlpnic era o viață de rugăciune. Simpla sa existență era o lungă înșiruire de acte identice, întrerupte doar de vizita pelerinilor sau a simplilor vizitatori. Zilele se succedau și se desfășurau în același fel pe „coloana” lor aleasă din prea multă iubire de Dumnezeu. Micimea locuinței nu le oferea posibilitatea unor acțiuni sau situații diversificate. Stâlpnicul avea trei alternative: să rămână în picioare, în genunchi sau culcat. Iar rugăciunea era opera lor principală. Ziua era împărțită în patru părți (răstimpuri), fiecare dintre acestea încheindu-se cu rugăciunile Ceasurilor trei, șase, nouă și ale Vecerniei. Slujitorii lui Hristos se rugau la miezul nopții, se odihneau apoi, trezindu-se înainte de răsăritul soarelui pentru rugăciunea de dimineață…

Cât mai aproape de Cer

Nu e deloc ușor să urci pe un stâlp de lemn înalt chiar de 16-18 metri, să rămâi acolo neîntrerupt 30-40 de ani, în frigul nopții sau în arșița zilei. Și din acest motiv, viața sub cerul liber nu era lipsită de riscuri, stâlpnicii suferind nu o dată degerături sau arsuri cumplite, unii dintre aceștia trecând la dreapta Domnului în urma cutremurelor de pământ sau trăsniți de fulgere. Pustnicii nu s-au plâns niciodată, singurele lacrimi care le-au curs vreodată fiind doar pentru păcatele noastre și pentru Cel pe care-L iubeau atât de mult, Domnul Iisus Hristos. Uneori, pustnicii își luau ceva măsuri de protecție împotriva intemperiilor, amplasându-și câte o chilie strâmtă pe platforma coloanei, cât mai aproape de Cer… Sfânta Scriptură constituia hrana spirituală a asceților, iar rugăciunile liturgice zilnice alcătuiau programul de rugăciune. De altfel, recitarea uneori a 50 de psalmi, alteori a 80 sau chiar a întregii psaltiri în fiecare zi era o practică firească. Fără nicio sursă de lumină, primind doar ajutorul lunii și al stelelor. Se spune că în vremea marilor sărbători, stâlpnicii stăteau cu mâinile întinse către Cer, fără să simtă oboseala, somnul sau foamea. Cei mai mari iubitori ai Domnului participau însă activ la viața sacramentală. De cele mai multe ori, Sfintele Taine se oficiau adesea în fața stâlpului, sfântul din vârf primind Sfânta Euharistie în potirul pe care îl cobora cu frânghia în coșul de provizii. Au fost cunoscute și cazuri când un preot urca pe scară, oferindu-le stâlpnicilor nehirotoniți Sfintele Taine. Adesea, stâlpnicul primea el însuși preoția și putea să săvârșească astfel cu mâinile sale Sfânta Jertfă pe stâlp sau putea să o ofere din mâinile sale.

Cei mai cunoscuți titani ai văzduhului

Cea mai aspră trăire pustnică a avut-o Sfântul Simeon Stâlpnicul (prăznuit la 1 septembrie). Născut într-un sat din Cappadocia, a tânjit din adolescență nu spre viața de monah, ci spre cea de pustnic, fiind permanent în conflicte cu egumenii mănăstirilor, care ziceau că este mult prea crud pentru aceste încercări. Alungat din mănăstire, se spune că el a fost condus în vis de Îngerul Domnului și a ajuns pe vârful unui munte din Antiohia, unde s-a legat de un picior cu un lanț gros de 10 metri, pentru a nu cădea pradă ispitei și a pleca în altă parte. După ce a fost certat de Patriarhul Antohiei, Simeon a schimbat lanțul cu coloana de lemn, de unde nu a coborât decât atunci când a trecut la dreapta Domnului, în anul 459. Supus intemperiilor vremii, se spune că trupul său era acoperit cu răni care sângerau neîncetat, dar Sfântul nu a rostit niciodată un oftat de durere. El își proteja capul cu un capișon țuguiat, care făcea parte în acea epocă din vestimentația monahală. Istoria amintește că Sfântul Simeon a stat într-un singur picior timp de un an, fără a păși, și a fost văzut odată bătând nu mai puțin de 1.244 de metanii. Dacă Simeon cel Bătrân a trăit pe stâlp 37 de ani, omonimul său, Simion cel Tânăr, a viețuit 75 de ani, din care 69 pe coloană. La rândul său, Daniel Stâlpnicul a atins vârsta de 84 de ani și a stat pe coloană 33 de ani, iar Sfântul Luca Stâlpnicul a stat pe pământ 101 ani, întrecându-l pe Alypie, care a ajuns doar la 99 de ani. Practicând toate virtuțile milei creștine, se spune că Simeon cel Tânăr i-a oferit unui om singurul bun ce-l avea, propria haină. La fel a procedat și Sfântul Alypie când, într-o iarnă extrem de friguroasă, i-a dăruit unui sărac tunica sa.

S-au format adevărate colonii

Deși pare greu de crezut, la un moment dat au existat atât de mulți stâlpnici în Orient, încât s-au format adevărate colonii. De altfel, în Ghetsimani ar fi existat un fel de mănăstire formată din aproape 100 de coloane, pe fiecare dintre acestea ducându-și existența câte un stâlpnic, specializat în meditație și în propovăduire.

Dormeau îmbrăcaţi în aceleaşi haine

Chiar dacă rugăciunea lor era neîntreruptă, stâlpnicii își dedicau câteva ore pe noapte somnului. De cele mai multe ori, aceștia dormeau direct pe platforma stâlpului dacă dimensiunea acesteia le permitea, iar uneori mai făceau o excepție de la regulă, dormind chiar în picioare. Ei nu își schimbau niciodată vestimentația pentru somn și nu își dădeau jos centurile.