de Laura Zmaranda
Deşi omul pretinde uneori că liber-arbitru este cel care îi guvernează viaţa şi că Dumnezeu este prea departe pentru a-L atinge, vine o clipă când îşi doreşte să pătrundă în lumea credinţei. Atunci, lăcaşurile sfinte se deschid pentru a primi rătăcitorii. Cu emoţie sau cu speranţă, mulţi privesc pieziş spre picturile pereţilor. Acestea şoptesc urechilor ce vor să audă cele mai mari taine biblice. Dar câţi dintre cei care privesc spre chipul îngerilor intuiesc în lumina lor lăuntrică o fărâmă din sufletul celui care l-a pictat? Câţi se gândesc că în spatele tremurului fin ce a dezechilibrat insesizabil penelul stau ani întregi în care pictorul a învăţat să îmbine culorile, să stăpânească tehnica şi, mai presus de toate, să transmită un mesaj? Poate prea puţini. De aceea, prin glasul unor pictori bisericeşti, vom spune povestea ascunsă dincolo de picturile din spaţiul ecleziastic. Parteneri în viaţa intimă, dar şi în cea profesională, Ioan şi Claudia Tcaciuc (foto) şi-au închinat viaţa picturii bisericeşti şi cred cu tărie că asta le împlineşte relaţia cu Dumnezeu.
O pasiune devenită necesitate
În familia Tcaciuc, pictura nu este doar o profesie practicată cu multă pasiune, este mai mult o chemare profundă, care a călăuzit drumul celor doi pictori încă din copilărie. Destinul lor a fost marcat de la început cu un har aparte. Poate fără să înţeleagă pe deplin menirea ce le fusese sortită, copiii de atunci au asimilat pictura ca fiind parte din sufletul lor. Într-o rememorare a evoluţiei sale ca pictor, Ioan Tcaciuc îşi aminteşte primul moment în care a ştiut cu certitudine că pictura este parte fundamentală din fiinţa sa. „Aveam doar 11 ani când am desenat prima icoană. Un portret al Maicii Domnului. Icoana i-a plăcut mamei mele, şi pentru mine acest lucru a constituit motivaţia de care aveam nevoie. Cum scânteia fusese aprinsă, tot ce a urmat nu au fost decât momente care să mă împlinească şi, încet-încet, pasiunea a devenit o necesitate. Astfel, am conştientizat că asta trebuie să fac toată viaţa. Prima biserică pe care am pictat-o a fost Sfântul Ierarh Iosif de la Partos din Suceava”.
Fiecare a căutat propria motivaţie pentru a-şi desăvârşi talentul, şi iată că, după ani de ucenicie în slujba picturii, binecuvântarea primită de cei doi este răsplătită printr-un tribut deosebit. Astăzi, din penelul lor se întrupează cele mai diafane făpturi. Cetele de serafimi şi de arhangheli parcă se prind într-o rugăciune tăcută, iar Raiul atât de jinduit de credincioşi se dezvăluie de fiecare dată când păşim într-un lăcaş sfânt pictat de aceştia.
„Chipul sfinţilor oglindeşte sufletul pictorului”
Misiunea spirituală a pictorului bisericesc este să creeze prin picturile sale un strop de spiritualitate pe care fiecare credincios să îl poată contopi în fiinţa sa. În spaţiul ecleziastic, imaginile pe care acesta le transpune pe pereţi are datoria de a transmite un mesaj. Însă, aşa cum ne-au mărturisit şi pictorii Tcaciuc, pentru ca acest mesaj să aibă substanţă este important ca pictura bisericească să nu fie privită doar ca o profesie studiată şi învăţată. Este nevoie de suflet. „Oricât s-ar strădui pictorul să fie imparţial faţă de opera pe care o realizează, orice artist pune în lucrarea sa şi o parte din suflet. Astfel, chipul unui sfânt oglindeşte şi sufletul pictorului, care trebuie să fie un creştin desăvârşit. În caz contrar, pictura este goală, este o simplă execuţie care nu transmite nimic, chiar dacă este realizată corect. O icoană autentică îndeamnă la rugăciune şi la urmarea modelului celui reprezentat. Pictura bisericească este un mod extraordinar de a te apropia de Dumnezeu.”
„Prin icoană poţi păstra o fărâmă de sacralitate”
Frământată de preocupări lumeşti, societatea contemporană are nevoie de un reper către care să se întoarcă. De aceea, unul dintre subiectele discuţiei purtate cu familia de pictori Tcaciuc a fost legat de importanţa picturii bisericeşti în prezent. „În contemporaneitate suntem asaltaţi de reclame, de imagini în culori, de suprafeţe cât mai mari şi mai ostentative, care să ne atragă atenţia. Ca antiteză la acest fenomen, pictura bisericească este cât se poate de necesară. Ea te ajută să nu ieşi din spaţiul sacru, să nu pierzi legătura cu Divinitatea. Dacă ești cu trupul în biserică, mintea poate evada, şi atunci pictura te readuce lângă Dumnezeu. Mai mult, dacă eşti plecat în concediu, la serviciu sau pe drum poţi lua cu tine o fărâmă de sacralitate prin icoană. Ea te ajută să păstrezi legătura cu Dumnezeu. Este centura de siguranţă, care, purtată, te ajută să nu cazi.” Pictura bisericească este un tezaur spiritual, care, asemeni picturii laice, se supune unor canoane, însă fără a îngrădi creativitatea şi imaginaţia celui care o realizează. Potrivit interlocutorilor mei, canoanele bizantine reprezintă doar nişte repere care îl ajută pe pictorul de biserici să nu transforme pictura în erezie. Cât despre culorile ce pot fi folosite, pictura bizantină nu prevede canoane restrictive, dar paleta cromatică trebuie să fie unitară.
Portofoliu profesional
Familia de pictori Tcaciuc are satisfacţia de a fi contribuit la îmbogăţirea tezaurului iconografic prin picturile realizate în bisericile din aproape toată ţara. Din istoricul lor profesional amintim: pictarea Iconostasului din Biserica Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil din Botoşani (în anul 2005), pictarea Iconostasului din Biserica Sfânta Parascheva București (în 2006), pictarea Iconostasului din Biserica Sfântul Mucenic Mina aflată în Mangalia (în anul 2007). Lista lucrărilor ce le poartă amprenta continuă cu pictarea în frescă a interiorului Bisericii Sfântul Ierarh Iosif de la Partos - Suceava, în anul 2009, pictarea în frescă a interiorului Bisericii Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena - Țăndărei, 2012. Anul 2014 a marcat începutul pictării a încă două lăcaşuri sfinte. Este vorba despre începerea picturii în frescă a interiorului Bisericii Sfântul Andrei din Argeş şi a interiorului Bisericii Schimbarea la Faţă din Bicaz, din judeţul Neamț, unde vor folosi aceeaşi tehnică.