de Carmen Ciripoiu
La Mănăstirea Voroneț, Dumnezeu veghează neîntrerupt la buna rânduială a lumii. Porțile masive, hotar între liniștea desăvârșită din interiorul lăcașului și nebunia de afară, parcă așteaptă și acum să se deschidă să intre Marele Ștefan. Doar acolo și-a găsit voievodul liniștea după atâta trudă pe câmpul de luptă: vorbind cu Domnul și spovedindu-se în biserica pe care a ridicat-o „în numele Sfântului și vestitului și Marelui Mucenic și purtăto- rului de biruință, Gheorghe”. Anul acesta, la 26 mai, se împlinesc 528 de ani de când Ștefan a construit minunatul lăcaș în doar trei luni, un record mai mult decât impresionant la acea vreme.
„Veniți, fraților, de mă ascultați. Vă voi învăța frica Domnului, cine este omul...”
În haine cernite, dar parcă mai strălucitoare ca niciodată, sfinții de pe zidurile Bisericii Sfântul Gheorghe încearcă să-l aducă pe orice creștin care calcă pragul Mănăstirii Voroneț pe drumul mântuirii. Bătăile de toacă, puternice și seci, se împletesc cu rugăciunile murmurate de fețele bisericești. E multă pace la Voroneț, iar infinita frumusețe a locului nu numai că nu a pierit, ci s-a întărit ca simbol al trecutului. Biserica Sfântul Mare Mucenic Gheorghe a fost construită în anul 1488 în numai trei luni și trei săptămâni, și pictată în interior abia în anul 1496, sub ctitoria lui Ștefan cel Mare. Legenda originii sfântului lăcaș unește pe vecie două mari personalități: pe ctitorul mănăstirii și cuviosul Daniil, primul stareț al locului, sihastru și duhovnic vestit, drag marelui domn. Vatră de seamă a isihasmului românesc, biserica a început să fie împodobită în anul 1547 de mitropolitul Grigorie Roșca, unul dintre ucenicii lui Daniil Sihastrul, cu minunate fresce exterioare. Urmele celor doi nu au fost acoperite de uitare. După ce s-au retras din calea măririlor lumești, Daniil și Roșca au ales să-și doarmă somnul de veci tot la Voroneț. Mormântul părintelui de suflet al lui Ștefan a fost acoperit cu o piatră pe care stau sculptate cuvintele: „Veniți, fraților, de mă ascultați. Vă voi învăța frica Domnului, cine este omul...”.
Judecata de Apoi, balanța cântăririi sufletelor
Pe fațadele mănăstirii sunt uluitor de frumos așezate viața Sfântului Nicolae și cea a Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava spre sud, Sfântul Gheorghe omorând balaurul pe contrafort, viața Sfântului Nicodim, vămile văzduhului spre nord. Fațada de vest este o imensă scenă pe care se desfășoară în culori strălucitoare scena Judecății de Apoi, o uriașă compoziție, unică în arta întregului Orient creștin. Opera este tot a ucenicului lui Daniil Sihastrul, Grigore Roșca, iar originalitatea constă mai ales în introducerea în scenă a instrumentelor muzicale moldovenești, buciumul și cobza, alături de veșminte populare și ștergare, totul pe fondul albastrului care și-a câștigat renumele mondial drept albastrul de Voroneț. Pe axa principală, de sus în jos, este zugrăvită Sfânta Treime: Dumnezeu Tatăl, la oprirea din urmă a timpului (sfârșitul veacurilor), Dumnezeu Fiul, pe scaunul de judecător, iar pe tronul Hetimasiei, în chip de porumbel, Duhul Sfânt.
Învierea morților
Dreapta Domnului ține balanța judecății pe care îngerii și diavolii pun faptele fiecăruia dintre noi. Ceata drepților este condusă de Sfântul Apostol Petru în Rai, iar păcătoșii, împărați și bogați, trădători și farisei, fii desfrânați ai patimei înlănțuiți de diavoli sunt târâți în smoala fierbinte a Iadului. La fel de impresionantă este și scena învierii morților, prezentată pe contrafort. Potrivit istoricilor, zugravii Judecății de Apoi și-au bazat creația nu numai pe Biblie, ci și pe viziunea lui Efrem Sirul, dar și pe alte surse care până în zilele noastre au rămas necunoscute. „Când va veni întru slava Sa, și toți sfinții îngeri cu El, atunci va ședea pe tronul slavei Sale. Și se vor aduna înaintea Lui toate neamurile și-i va despărți pe unii de alții, precum desparte păstorul oile de capre. Și va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga”. Socotelile lui Dumnezeu cu lumea încep de la moartea omului. Cheia de interpretare nu are o cronologie obișnuită, pentru că sfârșitul lumii exclude timpul. Totul se va petrece într-o singură clipă…
Deisis, tristeţea lui Dumnezeu
Deasupra pridvorului străjuiește măreața icoană Deisis, care-l înfățișează pe Iisus privindu-i cercetător pe toți cei care trec pragul locului. În dreapta și, respectiv, în stânga sa, îi găsim pe Maica Domnului și pe Sfântul Ioan Botezătorul, ambii în picioare, rugându-se și cerând milostivirea Lui pentru ființa umană. Ochii lui Iisus din această icoană sunt cei ai Judecătorului. Privirea Sa pare a fi pornită să citească-n sufletul omului. Indiferent de poziţia în care credinciosul se află, dacă privește această incredibilă icoană, observă că nu este lipsit de privirea Domnului. Deisis este tristețea unui Dumnezeu care a creat omenirea din iubire și pentru iubire și care acum o vede cum se distruge singură. Dar așa cum frumos spunea PreaSfințitul Bartolomeu Anania, „Te uiți îndelung la gura lui Iisus și-ți vine să șoptești: Doamne, cum să nu fii trist dacă noi Te-am întristat?...”.