de Carmen Ciripoiu
Povestea lui Alexandru Svirski, unul dintre marii cuvioși cinstit și vestit în întreaga lume pentru viața și minunile sale, a străbătut istoria și uimește și astăzi întreaga omenire. Deși a trecut la cele sfinte în urmă cu aproape 500 de ani, Sfântul Alexandru din Svir are trupul neputrezit și neschimbat la culoare. O altă dovadă a faptului că puterea Domnului nu cunoaște limite...
S-a rugat în pădure, acoperit de țânțari și de insecte
Alexandru a văzut lumina zilei la 15 iulie 1448, chiar în ziua de prăznuire a profetului Amos, acesta fiind motivul pentru care copilul a primit la botez numele acestuia. Nașterea sa a avut loc în chip cu totul minunat, întrucât părinții au fost anunțați în vis că vor avea un fiu care va fi „mângâiere a bisericilor”. Micuțul a fost un copil cu totul special: și-a ascultat părinții fără să crâcnească, a evitat vorbirea necuviincioasă, a purtat tot timpul haine sărăcăcioase și a ținut mereu post, spre neliniștea mamei sale, care era îngrijorată ca nu cumva să se îmbolnăvească. Deși părinții și-au dorit ca fiul lor să-și întemeieze o familie și chiar au aranjat o căsătorie pentru el, viața lui Amos s-a schimbat radical în urma unei întâlniri cu niște călugări de la Valaam, o mănăstire cunoscută în acele vremuri ca având o viață strict ascetică. Fascinat de modul cum trăiau sihaștrii, tânărul s-a dus în secret în lăcașul sfânt, iar pe drum a avut parte de o experiență cu totul ieșită din comun: un înger al Domnului i s-a arătat, călăuzindu-i drumul spre insulă. Uimit de frumusețea de la Valaam, Amos a rămas la mănăstire timp de șapte ani, perioadă în care ziua a lucrat, iar noaptea și-a dedicat-o rugăciunilor aprinse către Divinitate. Și nu puține au fost nopțile când acesta își ridica ochii la cer, până la cântatul cocoșilor, cu pieptul dezgolit, acoperit de insecte și de țânțari.
A locuit în pustietate șapte ani
Când părinții săi au aflat unde le-a plecat fiul mult iubit, n-au mai stat pe gânduri și s-au retras și ei la Valaam, unde au fost tunși cu numele de Serghie și Varvara. La rândul său, Amos a primit tunderea în monahism cu numele Alexandru. După 11 ani de când a devenit călugăr, din poruncă divină, acesta a ales un loc în pădure unde și-a ridicat o colibă. A locuit în pustiu șapte ani pe malul unui lac care mai târziu a fost numit sfânt și, în toată această perioadă, s-a hrănit doar cu ce strângea din pădure. E greu de spus cât de chinuit a fost Sfântul în acest timp... Gerul l-a biciuit, diavolii nu i-au dat pace, sâsâind precum șerpii și îndemându-l să fugă, iar foamea l-a măcinat. Dar atunci când nu putea nici capul să-l ridice, Alexandru a cântat psalmi, iar rugăciunea sa adâncă și curată a împrăștiat tot răul.
Arătarea Sfintei Treimi, unică în istoria Bisericii ruse
La 23 de ani de când Sfântul a venit în acel loc retras, într-o noapte când înălța rugăciuni în coliba sa, Alexandru a văzut strălucind o lumină intensă, mai pură decât cea a soarelui, iar trei bărbați îmbrăcați în haine albe, strălucitoare, fiecare având câte un toiag în mână, s-au apropiat de el. Sfânta Treime... Aceștia l-au luat de mână și i-au transmis cuvântul Domnului: „Ai încredere, binecuvântatule, nu te teme! Îndrăznește, fericite, nu-ți fie frică. Preaiubitule, pentru că vezi în Trei Persoane pe Cel ce Vorbește cu tine, înalță o biserică în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Treimea Sfântă. Iată îți las pacea Mea, pacea Mea ți-o voi da ţie”. Așa a fost zidită o măreață mănăstire închinată Sfintei Treimi, la început din lemn, apoi din piatră, care a primit numele de Lavra Sfântului Alexandru din Svir. Chiar dacă a primit darul preoţiei, Alexandru a rămas același om simplu, care a preferat să facă ascultări la fel ca şi ceilalți slujitori ai Domnului, cu smerenie şi cu dragoste. După ce a dus o viaţă de răbdare şi de înfrânare, de război împotriva slăbiciunii trupului (se spune că pielea ajunsese să-i fie atât de aspră, încât, dacă era lovit cu pietre, nu simţea nicio durere), la 30 august 1533, la vârsta de 85 de ani, Sfântul Alexandru a plecat în Împărăţia Sfintei Treimi. Cea pe care a cinstit-o şi a iubit-o cu întreaga fiinţă. Ultima sa dorință a fost ca trupul să-i fie târât în pădure și îngropat în mușchi, dar monahii l-au îngropat aproape de mănăstirea pe care a iubit-o atât de mult…
Aflarea moaştelor sale, cea mai mare minune
În seara zilei de 15 aprilie 1641, în Săptămâna Floriilor, un fenomen cu totul incredibil s-a petrecut în mănăstire: un fulger neobișnuit a căzut pe pământ și nu s-a stins, continuând să strălucească. Peste două zile de la acest eveniment, muncitorii care au săpat pentru temelia unei noi biserici au găsit mormântul Cuviosului. În chip minunat, pământul nu a acoperit sicriul, ci a rămas boltit deasupra acestuia, fără nicio susținere. Chiar dacă sicriul a fost mâncat de vreme, călugării au observat trupul Sfântului Alexandru întreg și neatins, neschimbat absolut deloc la culoare. Sfintele Moaște au rămas în mănăstire până în anul 1918, când bolșevicii au profanat locul și i-au împușcat pe călugări. Atunci s-a pierdut și urma moaștelor, iar mănăstirea a fost transformată în spital de psihiatrie. La 14 aprilie 1997, mănăstirea Sfântului Alexandru a fost redeschisă, iar moaștele Cuviosului au fost găsite în depozitul Muzeului Academiei Militare de Medicină. La început, nimeni nu și-a dat seama cum au ajuns acolo. Ulterior, s-a aflat că au fost ascunse într-o capelă sigilată de bolșevici, iar de acolo, mutate la Sankt Petersburg, ca să li se piardă urma.
Picioarele și mâinile sunt integre
De atunci, trupul său a fost mutat pentru eternitate în Mănăstirea Sa, situată în pădurile din regiunea Sankt Petersburg. Atât de bine s-au păstrat moaștele încât credincioșii pot observa până și degetele bătătorite de muncă și unghiile întregi. La fel de integre și nestafidite sunt și picioarele. Surprinzător este faptul că Sfântului Alexandru i se vede chiar și o parte din barbă. Uluitoare este și fața Cuviosului, care s-a păstrat extrem de bine, în primul rând țesuturile moi ale buzelor, nasului și urechilor, care sunt ca atunci când acesta era în viață. Se spune că din moaște izvorăște mir în funcție de credința fiecărui pelerin care i se închină. Au trecut 500 de ani ca o clipă. Este posibil așa ceva?