de Carmen Ciripoiu

S-a stins de Ziua Crucii, pe 14 septembrie 2002, ca într-o poveste cu sfinți din sinaxare. Și-a prevestit sfârșitul, iar faptul că la această mare sărbătoare a fost pomenit de două ori, o dată la ectenia celor vii, apoi la morți, iar după câteva ore părintele a trecut la Domnul a fost semnul. Sofian Boghiu însă nu și-a părăsit prietenii. A plecat doar într-un loc plin de liniște, ca să se cufunde pentru totdeauna în rugăciunea plină de speranță, ca un avva athonit. În urma sa a rămas un glas plin de tăcere, care spune mai mult ca 1.000 de cuvinte.

Antimul a rămas trist și gol

Nu există credincios care a avut onoarea să-l vadă pe părintele Sofian Boghiu în scaunul său de spovedanie de la Mănăstirea Antim din inima Bucureștiului şi să nu-și amintească chipul acestuia: un adevărat mucenic care nu și-a ascultat niciodată neputințele trupului, ci doar glasul inimii. O inimă mare, dăruită total Domnului. Rugăciunile părintelui Sofian erau mereu izvorâte din inimă și dădeau oricărui credincios încrederea că orice problemă ar fi avut, indiferent cât de gravă ar fi fost, nu exista nicio piedică în calea rezolvării acesteia. Și asta pentru că sfântul părinte avea o încredere uluitoare în Dumnezeu, după cum frumos spunea: „Să ne rugăm cu această încredere în Dumnezeu, cu această credinţă puternică, iar nu cu o rugăciune formală. Pentru că, adeseori, noi ne rugăm, dar n-avem încrederea aceasta că Domnul ne poate ajuta. Spunem rugăciunea, dar n-avem credinţă, n-avem această încredere în Dumnezeu cu toată fiinţa noastră. Atunci ne ascultă Dumnezeu, când ne rugăm cu încredere”. S-a căit cu lacrimi părintele pentru fiecare credincios în parte, căutând să-i ducă pe toți spre mântuire. A petrecut mii de ore formând generații de ucenici. A suferit chiar și o gravă deformare a coloanei vertebrale, din cauza poziției aplecate pentru spovedanie.

Mereu cu inima la Dumnezeu

Apostolul Bucureștiului, cum a fost numit, omul cu o privire de o blândețe incredibilă, care a spovedit toată intelectualitatea Capitalei, a văzut lumina zilei în anul 1912, pe un pământ sfânt, cel al Basarabiei, și a primit la botez numele de Serghie. Despre copilăria sa nu se știu multe lucruri, însă se cunoaște faptul că, la doar 14 ani, părintele a intrat ca frate de mănăstire la Schitul Rughi. Ulterior, a absolvit o școală de cântăreți, apoi a ajuns la Seminarul de la Mănăstirea Cernica, pe care l-a absolvit cu succes. După aceea s-a reîntors în Basarabia, „pământul românesc”. Din nefericire, ocuparea ținutului său natal de sovietici în anul 1940 l-a făcut pe tânărul Sofian să se refugieze în România și, împreună cu starețul său, s-a stabilit la Mănăstirea Căldărușani, iar la scurt timp s-a înscris la Academia de Belle Arte, apoi şi la Facultatea de Teologie: „Dintr-un îndemn tainic al inimii mele, de mult caut Fața Domnului. O caut pentru îndeletnicirile mele de umil iconar, dar și pentru cerințele sufletului meu de creștin și monah”.

„Luați aminte. Adâncul pe adânc cheamă”

Cel mai mare dar al său, din cununa de daruri cu care l-a înnobilat Dumnezeu pe părintele Sofian, a fost, fără îndoială, cel al picturii, din fresca sa ieșind pânze îndumnezeite. Prima oară când i s-a oferit ocazia să-și demonstreze talentul fantastic a fost în anul 1956, când acesta, student fiind la Belle Arte, a ajuns la Câmpulung Muscel. Acolo a reușit să picteze pe cupola bisericii, în culori și desene rar întâlnite, chipul Mântuitorului, imagine care l-a urmărit tot restul vieții. Iluminat mereu de bucuria rugăciunii cea adevărate, Sofian Boghiu a colindat țara, apoi lumea, zugrăvindu-L exemplar pe Iisus, așa cum doar el putea să o facă. Iar catapetesmele și botele bisericilor de la Saon, Dealu sau Biserica Înălțării din Siria stau mărturie… Cât privește pictura părintelui de la Biserica Negru Vodă, este atât de curată, de pură, de perfectă, încât nu mai e nevoie să se aprindă candelabrele sau să intre soarele prin ferestre. Totul pare ca un abur… Când se apuca de treabă, părintele nu mânca decât o dată pe zi, și doar ceva rece și uscat, iar dese erau momentele când a fost auzit spunându-le ucenicilor: „Luați aminte. Adâncul pe adânc cheamă”. Și nimic nu era mai înălțător pentru aceștia ca, în timp ce pregăteau varul amestecat cu lapte de capră, tămâie și agheasmă, să-l asculte pe Sofian, al cărui chip a fost asemănat cu cel al lui Leonardo da Vinci.

A fost aproape orb

Părintele Sofian a lucrat mai ales noaptea, și întotdeauna înainte să pună penelul, urmărind contururi și imagini doar de el știute, a mângâiat peretele. Cel puțin așa au crezut mulți dintre cei care i-au urmărit mișcările. Adevărul a fost însă unul mult prea dur, dar prea puțin știut: părintele a suferit de ambliopie (n.r. - a fost aproape orb). Atunci cum a reușit să învețe lecțiile la seminar și la facultate? Doar din lecturile pe care le-au făcut colegii. De altfel, la moartea acestuia, la patul său a fost găsită o Biblie cu litere mari cât pumnul unui om. Tot părintele Sofian a fost cel care a împodobit pereții Bisericii Mănăstirii Radu Vodă din București, dar și ale multor lăcașuri din Țara Sfântă și din Liban. Pictura sa a fost asemenea ființei: suavă, delicată, transfigurată. Folosea des culori pastelate, transparente, fără agresiune cromatică. Că pictura i-a fost cel mai dragă o arată și faptul că părintele a ales ca poza de pe mormânt să-l reprezinte ca pictor de icoane. „Când pictați niște sfinți, să știți că ei vă văd. (…) Și o să vă întâlniți cu ei dincolo, în Împărăția lui Dumnezeu”.

„Omul trebuie să fie îndumnezeit ca să ajungă smerit și plin de dragoste, că aceste două însușiri (smerenia și dragostea) sunt însușirile lui Dumnezeu. Omul îndumnezeit nu poate să mintă și nu poate să se mândrească“

Părintele Sofian purta la el un prosop cu care se ştergea mereu, iar din cauza lacrimilor pe care le vărsa, acesta trebuia tot timpul stors

Urmărit, arestat, condamnat

Chiar dacă nu s-a dedicat decât vieții monahale, părintele Sofian a intrat în 1958 în dizgrația comuniștilor, care i-au deschis un dosar, motivul fiind schimbul de scrisori pe care acesta l-a avut cu monahul Andrei Scrima, plecat în India, cu sprijinul Patriarhului Justinian, la o bursă de studii. În aceste scrisori se făcea vorbire şi de prietenii din fostul grup Rugul Aprins, din care părintele a făcut parte. Considerat dușman al regimului, acesta a fost inclus în procesul Rugului Aprins și condamnat la 16 ani de închisoare. Paradoxal, chiar dacă a trăit momente cumplite în închisoare, părintele Sofian nu a părut niciodată marcat de anii petrecuți în teroare: „Aici, ca și în viața de celulă, afară de ochii necruțători ai temnicerilor, care ne urmăreau plini de dușmănie, ne vegheau zi și noapte Ochiul cel atoatevăzător și inima plină de bunătate a Părintelui Ceresc. De la El ne veneau răb- darea și pacea”.