Main menu

header

cotnari wide

655 26 1de Eveline Păuna

Gura Râului este locul în care ușile nu se încuie niciodată, iar oamenii merg de Sărbători îmbrăcați în straie populare românești. Aici l-am întâlnit pe preotul Ioan Peană, un părinte cu har ales, cu bunătate în privire și în glas. Dumnezeu i-a dat o lucrare de seamă, prin aceea că a fost omul de încredere al Înaltpreasfințitului Nicolae Mladin, Mitropolitul Ardealului, dar și unul dintre puținii care l-au cunoscut îndeaproape pe părintele Arsenie Boca. După întâlnirea cu părintele Peană, pentru mulți, Gura Râului a devenit Gura Raiului!

„Lucrurile mari din viața noastră sunt sub grija lui Dumnezeu”

- Când și cum l-ați descoperit pe Dumnezeu?

- Cred că a fost o chemare. Dumnezeu a lucrat astfel încât să întâlnesc oameni care să mă îndrume către Facultatea de Teologie de la Sibiu. Lucrurile mari din viața noastră sunt sub grija lui Dumnezeu! Am ajuns șoferul Mitropolitului Nicolae Mladin, care m-a dus la părintele Arsenie Boca. Eu am devenit preot în 1975, în Orlat. Acum sunt pensionar.

- Ce grad bisericesc avea părintele Arsenie la București când l-ați întâlnit?

- Nu avea vreun grad. Nu avea dreptul să slujească pentru că fusese închis politic. Nu avea voie să îmbrace veșminte bisericești. Când l-am cunoscut eu era pictor la Biserica din Drăgănescu. Stătea în București și făcea naveta. Am fost în casa părintelui cu Mitropolitul Nicolae Mladin. Am ajuns în casa sa prin duhovnicul său. Duhovnicul părintelui Arsenie era părintele Nicodim Zaharia, care este înmormântat la Prislop, la picioarele părintelui.

- Ce vă amintiți de la prima întâlnire cu părintele Arsenie?

- Mi-a spus niște lucruri anume despre mine. În rest, atunci nu se putea vorbi la telefon. Telefoanele erau ascultate. Am fost omul său de încredere până la moartea dânsului.

„Îi duceam pâine de casă de la țară, lapte și vin”

- L-ați cunoscut pe părintele Arsenie după anii de închisoare…

- L-am cunoscut în anul 1976. Era un om foarte modest și vorbea puțin despre trecut. Am fost de multe ori la Drăgănescu, dar am fost de multe ori şi acasă la părinte. Acasă eram între patru ochi: eu și el. Acolo nu intra aproape nimeni. Pe credincioși îi primea la biserică. Eu intram pe ascuns, să nu fiu văzut de cineva. Întotdeauna când mergeam la București îi duceam pâine de casă de la țară, lapte și vin.

- După moartea Mitropolitului ați rămas în continuare alături de părintele Arsenie? Părintele de ce a murit?

- Am rămas în continuare, până când a murit și părintele Arsenie. Deci până în 1989. În acel an s-a retras la Sinaia. Presupuneri sunt foarte multe, dar cele adevărate Dumnezeu le știe! L-am văzut pentru ultima dată pe părintele Arsenie în București. Era tot mai slăbit și chiar spunea că-i vine sfârșitul. Și mie îmi zicea: „Să fii om! Vezi de parohie, vezi-ți de credincioși!”.

„La un loc sfânt se merge în smerenie și fără cereri”

- De ce se duc românii în pelerinaj la Prislop?

- Se săvârșesc minuni la mormântul părintelui Arsenie. Eu nu merg des... La un loc sfânt se merge în smerenie și fără cereri. Când mergem cu cereri, mergem cu interes. Să ne ducem ca și când nu ne trebuie nimic altceva decât să ajungem! Să nu avem gândul: „Doamne, am venit până aici, ajută-mă să fac un anumit lucru, ajută-mi să reușesc în cutare lucru!”.

- Practic, pictor de biserică… De ce credeţi că era urmărit de Securitate?

- Deranja sistemul. Spunea lucrurilor pe nume. Arăta greșeala, spunea ce nu e făcut bine. Dar niciodată nu judeca. De exemplu, eu la Drăgănescu am mers cu câțiva oameni din Orlat. Dar foarte discret, cu oameni cu probleme mai deosebite, mai ales cu femeile căsătorite cu bărbați alcoolici, destrăbălați. Și când am mers acolo, la biserică la Drăgănescu, cum a văzut-o pe o femeie, i-a spus direct că ea e de vină. Eu nu îi povestisem părintelui despre ea, i-am spus doar că vin cu o credincioasă. I-a spus că tot ce face bărbatul e din cauza ei. Femeia a crezut că eu am vorbit cu părintele, dar nici vorbă despre așa ceva! Deci avea darul acesta de a-l înfrunta pe om. Avea curajul de a-i spune omului că a greșit. Vezi, noi când vrem să menajăm oblojim păcatul, îl acoperim ca să nu supărăm…

„Cred că medita, vorbea cu Cineva de afară, pe care nu-l vedeam”

- Dar părintele nu vorbea despre sine…

- Niciodată! Despre sine nimeni nu l-a auzit vorbind. Numai despre mama sa vorbea, despre Creștina. Mi-a spus că a avut o mamă bună, mi-a mai relatat din viața sa, din tinerețea sa, cum a fost la lucru…

- Ce simțeați când îl priveați?

- Mergeam cu părintele cu tramvaiul 12, până la capătul liniei, la Șoseaua Alexandriei. Nu vorbeam nimic! Stătea mult în picioare. Zicea să stau eu jos - erau scaune libere și el stătea în picioare, se ținea de bara tramvaiului și privea într-un loc. Eu cred că medita, vorbea cu Cineva de afară, pe care nu-l vedeam. El nu spunea, dar avea așa o privire… Că numai după aceea am început eu să realizez că statul acela semăna și cu momentele în care l-am văzut pe Mitropolit cum se ruga.

- Cum trebuie să ne rugăm?

- Rugăciunea presupune să te poți aduna! Spuneam și de felul cum privea părintele pe geam și de cum privea Mitropolitul... Eu vorbeam și îmi dădeam seama că el nici nu aude ce spun. L-am întrebat: „Ce faceți?”. Mi-a spus: „Să te înveți să zici «Tatăl Nostru» într-un ceas!”. Noi, în schimb, spunem rugăciunea în câteva secunde. „Să te oprești! Să spui «Tatăl Nostru»… Adună-te și vezi ce înseamnă!” „Tatăl Nostru”. Al cui? Al tuturor! Al cui tuturor? Al celor de acum, al celor care s-au dus și al celor care vor veni. «Care ești în Ceruri» - te oprești. Ce sunt Cerurile? Și trebuie să-ți aduni tu așa mintea, până ce, la un moment dat, aproape că nu mai știi să mergi în cursivitatea rugăciunii... Acestea sunt interiorizarea și meditația pe care le facem!”. Și cred că și părintele Arsenie tot așa făcea. Privea și cred că se transpunea undeva… Dar el nu mai știa, nici nu simțea că stă în picioare!

„Chipul său avea expresia unei linişti divine“

655 26 2- Ați fost la înmormântarea părintelui Arsenie?

- Am fost la înmormântare, da. Nu a fost lume multă. S-a întâmplat la 29 noiembrie, înainte cu o lună de Revoluție. A fost o înmormântare sobră, liniștită. Chipul părintelui a căpătat expresia unei liniști divine. Atât îmi pare rău, că lucrurile pe care mi-a spus părintele să le scriu, cât era în viață, nu le-am scris. Acum sunt foarte multe lucruri de care îmi aduc aminte, dar probabil că sunt multe lucruri pe care nu le mai știu și, poate, nici Dumnezeu nu m-a mai lăsat să le mai țin minte, ca să nu mă mai frământ cu ele. Cine știe?!