Main menu

header

cotnari wide

658 18 1de Luana Mare

Dacă unii actori au ales calea religioasă renunţând la meseria care i-a adus ani la rând în faţa publicului, Ovidiu Cuncea reuşeşte să îmbine ambele vocații cu graţie şi cu pasiune. Dimineaţa slujeşte în veşminte preoţeşti în faţa uşilor împărăteşti de la Sfântul Altar, iar seara urcă pe scena de teatru. Mai nou, regizează spectacole, convins fiind că cele două activităţi au acelaşi scop, de a face oamenii mai buni, şi că se adresează atât minţii, dar mai ales sufletului. Despre toate acestea, despre opresiunile pe care absolventul de Teologie le-a suportat în comunism, despre impactul pe care l-a avut părintele Arsenie Boca asupra familiei sale ne-a vorbit actorul într-un interviu cu şi despre suflet.

„Era o disidenţă să faci Teologie în perioada comunistă”

- A existat cumva şi motivul religios care v-a reorientat în ultimii ani către regie?

- Noi suntem acum la repetiţii pentru piesa „Eu am văzut-o primul”, unde eu sunt actor. Binecuvântarea pe care eu am primit-o ca să pot să fac diaconie, ştiindu-mi-se viaţa, dovedeşte că se pot îmbina perfect actoria cu religia. E foarte complicată discuţia asta… Eu toată viaţa mea am fost în căutare între aceste două lucruri. Când m-am dus la profesorul meu, părintele Prescure, arhimandrit şi profesor de Dogmatică, materia care studiază ştiinţa teologiei, şi i-am recunoscut: „Părinte, vreau să fac actorie, simt foarte mult că pot să fac lucrul ăsta”, mi-a spus: „Teatrul, arta în general, şi religia sunt două domenii, două căutări ale omului şi se întâlnesc în acelaşi punct”. Sigur că ele sunt diferite, dar eu le conţin cu toată fiinţa mea pe amândouă.

- Sunt mai mulţi artişti care au luat calea credinţei. De ce credeţi că se întâmplă?

- Acum e o modă, pe care poate şi eu, şi alţi artişti am creat-o când şi-au expus arta şi creaţia închinată lui Dumnezeu, dar eu m-am hotărât să fac asta pe vremea comunismului, iar atunci cine făcea Teologie era scos afară din tot ceea ce ţine de statul român. Pierdeai aproape toate drepturile. Era o disidenţă să faci Teologie în perioada comunistă. Ţin minte că tatăl meu era membru de partid şi a fost chemat la şedinţă şi i-au spus: „Cum, dumneavoastră, care sunteţi un exemplu în Partidul Comunist, acceptaţi ca fiul să facă Teologie, când toată lumea ştie că Dumnezeu nu există?”. Şi, tatăl meu, ca să se spele pe mâini, a spus că de vină pentru alegerea mea poate fi mama. Ea nu era membră de partid. El era multă vreme plecat de acasă, pentru că a lucrat în ţară şi în străinătate şi putea să dea vina educaţiei mele pe mama. Pe tata l-au trecut pe linie moartă, adică nu l-au mai promovat.

„Pentru că am ales calea creştină, am fost dat afară din UTC”

658 18 2- Dar dumneavoastră? Ce probleme aţi avut din acest punct de vedere?

- În primul rând, s-a făcut şedinţă şi m-au dat afară din UTC (Uniunea Tineretului Comunist), unde m-au băgat fără să mă întrebe. Toţi eram UTC-işti. Din clasa a IX-a eram cu toţii înscrişi în această organizaţie. S-a făcut şedinţă şi am fost dat afară din organizaţie pentru că am intrat la seminar. Eram respectat de oameni pentru că am avut curajul să aleg asta, dar în societate nu existam. Nu eram un om cu drepturi depline. În perioada aceea, seminarul teologic începea după cele zece clase obligatorii. Avea cinci ani de studiu, dintre care primii doi erau numiţi Școală de cântăreţi bisericeşti, apoi încă trei reprezentau un fel de şcoală de subingineri, la absolvirea căreia puteai să fii numai preot la ţară. Abia după aceea puteai să continui studiile la Institutul Teologic de grad universitar. Şi toate şcolile astea nu erau recunoscute. Adică eu, deşi eram absolvent de Teologie, nu puteam să mă înscriu la altă facultate sau să fiu profesor. În momentul în care făceai pasul către Teologie nu existai pentru sistemul de învăţământ comunist.

- Cine v-a călăuzit pe acest drum, al credinţei?

- Am primit educaţie religioasă frumoasă acasă, părinţii mei sunt nişte oameni credincioşi, ba chiar pe mama mea părintele Arsenie Boca a ţinut-o pe genunchi. Noi suntem făgărăşeni şi mergeam de mici la Sâmbăta, la mănăstire. Eu nu l-am cunoscut pe părintele Arsenie, dar când mama era mică mergea des, şi părintele o iubea mult. Aveam un unchi care era călugăr acolo. O întâmplare a marcat-o pe mama pe viaţă: odată o ţinea părintele Arsenie pe un picior şi pe celălalt picior, altă fetiţă, căreia i-a mângâiat părul şi i-a spus: „Pe tine n-o să te mai văd”. Într-adevăr, nu s-au mai întâlnit pentru că fetiţa a murit la scurtă vreme. Mama a rămas cu amintirea asta din copilăria primară. Era impresionată de forţa părintelui. De clarviziunea sa.

„Un preot mi-a inoculat dragostea pentru teatru”

658 18 3- Când s-a produs acea scânteie, acel moment magic în care v-aţi ales drumul religios?

- A venit firesc. Eram în clasa a VII-a sau a VIII-a şi am mers odată la Liturghie, am intrat în Sfântul Altar, şi atât de tare m-a impresionat, s-a întâmplat ceva în timpul Sfintei Liturghii, am fost frământat de toate întrebările şi am zis că eu vreau să fac lucrurile astea. Până atunci voiam să fac teatru. Pe mine mă educase un preot, părintele Moţică, Marin Diaconescu, era părintele de la Catedrala din Piteşti, unde eu ajunsesem la un moment dat, pentru că tata lucra în construcţii prin toată ţara, ba chiar şi în străinătate. Părintele mă lua cu el la Liturghie, mă punea să citesc rugăciunile. Părintele a vrut să facă teatru. S-a dus la Teologie, a dat examen acolo şi a pierdut examenul la Teatru. Acest preot care a fost profesor, care a fost ani la rând preot la Catedrală, era un om extraordinar de iubit şi de cunoscut, un intelectual desăvârşit. Avea acasă 60.000 de metri de bandă de magnetofon cu toate vocile actorilor celebri, de la Aristide Demetriade, George Vraca, George Calboreanu. În pauzele de prânz, când el îşi făcea siesta, pe mine mă punea să ascult benzile. Îmi spunea mereu: „Tu o să iei revanşa şi pentru mine”. M-a încurajat să fac asta, simţind în mine şi dorinţa, şi putinţa să fac actorie.

- Şi ce a fost mai întâi: teatrul sau Teologia?

- Eram student în anul doi la Teologie când am mers la Teatru şi am dat examen. Totul a fost la limita maximă. Spuneam: „Doamne, dacă tu vrei să fiu aici, o să fiu”. Am spus mereu Rugăciunea Inimii. Am spus-o şi o spun tuturor elevilor mei, tuturor oamenilor pe care-i cunosc, că tot ceea ce am făcut în viaţă prin efortul meu, prin munca mea, a fost cu ajutorul rugăciunii. Când mă duceam la un examen şi nu puteam să o fac prin ce am muncit eu, ziceam „Doamne-ajută!” şi se întâmpla tot ceea ce-mi doream.

„Fără credinţa spectatorului, nici Rebengiuc nu poate fi Hamlet, nici vinul, sângele lui Hristos”

658 18 4- Cum se împacă cele două: teatrul şi religia?

- Tot timpul meu a fost dedicat acestor căutări. Cărţile pe care le-am citit, seminariile la care participam, tot ceea ce făceam era între aceste două lucruri, aceste căutări. Ţin mine, în anul 1988 m-am hotărât să fac o lucrare care se numea „Teatralitatea Liturghiei Ortodoxe” şi care s-a încheiat cu o lucrare de doctorat. Şi le spuneam că lucrez de douăzeci şi ceva de ani la această lucrare, căutând absolut orice carte în bibliotecă, în anticariat, pe unde umblam, orice interviu, orice articol pe care îl citeam şi simţeam că acolo ar putea exista ceva care să-mi folosească. Îl căutam, îl descărcam, îl citeam, îmi notam. Am adunat douăzeci şi ceva de ani. Am fost înscris la profesorul George Banu, la Sorbona, unde am început doctoratul în ’94-’95. Apoi n-am mai putut să merg, pentru că mi s-au născut copiii, iar domnul Banu a spus: „Cea mai bună profesoară cu care poţi să faci lucrarea asta la Bucureşti este Mihaela Tonitza”, cea care m-a ajutat enorm să închid lucrarea asta. Am încercat ca prin această lucrare să schimb imaginea actorului, cel care era condamnat de Biserica creştină şi scos în afara comunităţii, fiind considerat de nebotezat în perioada Sfinţilor Părinţi, tocmai pentru că ceea ce făcea el părea împotriva dogmelor creştine. Am încercat să spun despre Liturghie că este cel mai mare spectacol al lumii, în care Dumnezeu se pogoară în Sfântul Potir, pâinea şi vinul transformându-se în trupul şi în sângele lui Hristos.

- În ce măsură contează credinţa omului în lucrarea Duhului Sfânt?

- Fără credinţa omului, pâinea rămâne pâine şi vinul rămâne vin. Dacă cel aflat în faţa preotului la Sfânta Împărtăşanie merge să primească o bucăţică de pâine şi un pic de vin, atunci ele aşa vor fi, dar, dacă se duce să-L primească pe Mântuitorul Hristos, atunci Îl va avea. Mi-am permis să scriu în lucrare, şi mi s-a spus că este foarte curajoasă, că şi în teatru spectatorul vine să-l vadă pe Victor Rebengiuc şi, dacă el nu crede cu toată fiinţa sa că este Hamlet sau Moromete, el îl primeşte doar pe actor. Măcar o clipă dintr-o piesă, dintr-un film să-l facă pe spectator să uite că acolo este Victor Rebengiuc. Asta a fost căutarea mea toată viaţa. Nu m-am trezit la 50 de ani să vorbesc despre lucrul ăsta. La primul Festival de la Sighişoara eu am ţinut o conferinţă exact despre această lucrare: „Teatralitatea Liturghiei Ortodoxe”. Despre profunda legătură între teatru şi Biserică. Teatrul a renăscut din Biserică.

„Talentul artistic mi l-a dat Dumnezeu”

658 18 5- Ce puteţi spune despre secvenţele mai noi, despre goliciune sau despre cuvintele obscene din teatrul de după ’90? Cum vă împăcaţi cu ideea asta?

- Asta este evoluţia lui, a teatrului. În viaţă există şi trivialitate, şi vulgaritate. Acum depinde cât de mult încape într-un spectacol. Teatrul vine din nevoia de comunicare cu Divinitatea, cu nevăzutul. Adică nevăzutul din noi, din sufletul nostru e atât de puternic în unii dintre oameni, încât aceştia doresc să-l scoată afară, să danseze, să cânte, să rostească poezii, să recite. Primele forme de teatralitate au fost la Cain şi Abel. Unul lucra pământul, altul îngrijea animale, şi amândoi au avut nevoie să construiască jertfelnice şi să sacrifice exterior trăirile lor. Era închinarea sufletească spre Divinitate. De ce au făcut ei într-o formă exterioară sufletului lor nu ştim. Teatrul are şi perioade de dispariţie. Evoluţia şi istoria ne dovedesc că teatrul ajunge la autodistrugere pentru că spectatorul nu se mai mulţumeşte cu ce vede pe scenă ca metaforă şi vrea neapărat să vadă viaţa.

- Reuşiţi să vă împărţiţi între cele două profesii?

- Amândouă sunt atât de speciale şi atât de liberale, încât niciuna dintre ele nu devine o profesie. Miercurea de dimineaţă merg la Liturghie, de la 5:00 la 7:00, ca diacon la o biserică din Bucureşti. Vin medici, profesori, oameni care încep activitatea la 7:00, la 8:00 dimineaţa. Frumuseţea participării mele la slujbă, ca diacon, este nemaipomenită. Au fost la mine la slujbă Draga Olteanu Matei, Dorel Vişan, Monica Davidescu, Magda Catone, Silviu Biriş, Catrinel Dumitrescu. Sunt colegi care vin, participă la slujbă, iar binecuvântarea pe care am primit-o a fost să rămân între colegii actori. Puteam foarte bine să fac pasul, e foarte simplu când ai făcut hirotonia întru diacon să treci în preoţie şi să te retragi, dar eu cred că rostul meu este şi acesta şi simt că aş îngropa un talent. Talentul ăsta este de când mă ştiu, de mic copil.

„În faţa altarului ies cu Sfintele Daruri şi mă rog pentru toţi colegii mei de breaslă şi mă gândesc la faptul că poate de-asta m-a pus pe mine Dumnezeu în locul acela“

„Mereu mi-am creat propriile obstacole şi propriile scări“

658 18 6- Este loc şi pentru teatru în viaţa dumneavoastră, pe lângă slujbele de la biserică?

- Viaţa de actor e ori în aşteptare, ori eşti ca mine, care niciodată n-am aşteptat, tot timpul mi-am creat propriile obstacole şi propriile scări în viaţa mea. M-am apucat de regie, predau. Cel mai recent spectacol pe care l-am făcut se numeşte „Logodnă cu bucluc”, este un text pe care l-am rescris, al lui Dan Tărchilă. Am jucat vreo 16 spectacole, dintre care opt în Bucureşti şi opt în provincie. E un proiect independent. Mai scoatem o premieră cu un regizor, Bogdan Drăgulescu, un Neil Simon cu piesa „Eu am văzut-o primul”, cu Marius Drogeanu şi Cătălina Grama. Filmez la „Moromeţii”, alături de o distribuţie excepţională, unde sunt un director de şcoală, mai merg cu spectacolul prin ţară, cel regizat de mine. Am mai făcut o trilogie română: Legenda Meşterului Manole, Legenda Mioriţei şi Luceafărul, care se joacă împreună cu o trupă a unui liceu din Fălticeni şi am făcut un spectacol cu ei. Televiziunea a fost o etapă în viaţa mea. Acum prefer să aduc oamenii la teatru, la biserică.

„Visez să deschid o capelă în Teatrul Naţional“

- Cum aţi primit binecuvântare pentru diaconie?

- Am întrebat mitropolitul care mi-a dat binecuvântare pentru hirotonie, mitropolitul Irineu al Olteniei, unde eu am făcut o parte din seminar şi m-a avut aproape, am discutat uman, un om foarte inteligent, un om şcolit în străinătate, un om cu mintea deschisă şi căruia i-am spus: de ce n-aş putea să particip la Sfânta Liturghie ca un om care am fost crescut în şcoala asta şi probabil a coborât în rugăciune, în inimă? Și apoi a spus: „Da, fă diaconie deocamdată şi mai vedem”. Diaconia are responsabilitatea Liturghiei. Diaconul face cele mai multe lucruri din Sfânta Liturghie, mai puţin rugăciunea de epicleză, rugăciunea de pogorâre a Duhului Sfânt, pe care o fac preotul, arhiereul sau episcopul. Cele mai multe dintre ectenii sunt spuse de diacon. Binecuvântarea pe care am primit-o a fost de a rămâne în meseria mea, de a fi lângă colegii mei, de a mă ruga pentru ei. De fiecare dată când ies cu Sfintele Daruri adaug Rugăciunea Inimii, pe care o rostesc în taină. Diaconul iese cu Sfântul Disc, pe care sunt părticele pentru Mântuitorul Iisus Hristos, Maica Domnului, pentru Sfinţii Apostoli şi spune o singură pomenire: „Pe voi pre toţi dreptmăritorilor creştini să vă pomenească Domnul Dumnezeul nostru în Împărăţia Sa, totdeauna, acum şi pururea şi-n vecii vecilor, amin!” La aceasta eu adaug întotdeauna: „Doamne, pomeneşte pe toţi truditorii din jurul teatrului, regizori, actori, scenografi, scenarişti, scriitori, maşinişti, luminişti şi toţi oamenii care slujesc în jurul acestei idei, de a-i face pe oameni mai buni”. Probabil că ăsta-i rostul meu. Astea erau proiecţiile mele încă din copilărie. Aşa mă visam.

- Dar proiecţiile mai noi care sunt?

- Mai văd şi acum o capelă făcută de mine în Teatrul Naţional, o cămăruţă unde să pot să mă rog pentru colegii mei. De ce n-ar putea, într-un templu al culturii româneşti unde vor fi librării, cafenele, expoziţii de pictură, sculptură, probabil anticariate şi alte spaţii care vor fi închiriate, de ce n-ar putea să existe un loc de 20 de metri pătraţi unde să amenajez o capelă, unde să spun o rugăciune, să aprind o lumânare în acest templu al frumosului, al binelui, al sufletului? Actorii sunt credincioşi în mare parte. Eu stau de vorbă cu mulţi dintre ei. Este o meserie care nu se poate face fără Dumnezeu.