Main menu

header

cotnari wide

702 22 1de Luana Mare şi Sorin Dumitrescu

Atunci când tot ceea ce facem este pentru a obţine cuvinte de laudă de la cei din jurul nostru, când devenim preocupaţi excesiv de felul în care suntem percepuţi de ceilalţi, când facem totul pentru a obţine admiraţia şi simpatia celor din jur, aceasta fiind marea noastră bucurie, când suntem preocupaţi prea mult de felul în care arătăm, când dorim să fim în centrul atenţiei, admiraţi pentru talentele pe care le avem şi vrem ca lumea să trateze cu recunoştinţă aportul nostru, atunci suntem pe calea unui păcat greu ce se numeşte slavă deşartă, cel care roade sufletul omului vanitos şi care se cere scuturat din inima noastră asemeni unui fruct stricat din pomul cu roade bune. Slava deşartă sau vieţuirea prefăcută reprezintă de fapt lepădarea simplităţii.

„Cel care face binele pentru a fi văzut de oameni pierde răsplata de la Dumnezeu”

„Să pui atâta râvnă în a nu fi slăvit de oameni câtă râvnă pun alții în a fi slăviţi, de-ţi aminteşti de Hristos, Cel care a spus că cel care caută de buna sa voie laudă de la oameni şi face binele pentru a fi văzut de oameni pierde răsplata de la Dumnezeu”, scria Sfântul Vasile cel Mare. Unul dintre cele mai înşelătoare păcate ale sufletului este slava deşartă şi încrederea neţărmurită în propriile puteri, fie că vorbim despre calităţi intelectuale ca inteligenţă, memorie, cultură, creativitate, studii superioare, talent de a picta, de a sculpta, de a scrie, de a vorbi, sau de cele fizice ca frumuseţe reală sau închipuită, armonie trupească, glas, forţă fizică, sau de bunurile strânse, de podoabe, de haine, de lux. După cum au arătat sfinţii părinţi de-a lungul veacurilor, acesta este unul dintre păcatele ce pot înşela foarte uşor chiar şi pe cei porniţi pe drumul către desăvârşire, deoarece se aşază uşor lângă virtuţi pe care le poate perverti. „De toate străduinţele se bucură slava deşartă. De pildă: sunt stăpânit de slava deşartă când postesc; dezlegându-l, ca să nu fiu cunoscut (ca postitor), iarăşi mă stăpâneşte slava deşartă, pentru modestia mea; îmbrăcându-mă în haine luxoase sunt biruit de ea, schimbându-le în haine nearătoase, iarăşi sunt stăpânit de ea; vorbind, sunt biruit de ea; tăcând, iarăşi sunt biruit de ea”, scrie Sfântul Ioan Scărarul în Filocalia.

„Nu sluji închipuirii de sine, ci lui Dumnezeu!”

Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea că, dacă doreşti să te faci într-adevăr cunoscut şi modest şi să nu slujeşti închipuirii de sine, „caută pururea în făpturi ceea ce este ascuns cunoştinţei tale. Şi aflând foarte multe ce-ţi sunt ascunse, te vei minuna de cunoştinţa ta şi, înfrângându-ţi cugetul şi pe tine însuţi, vei înțelege multe și mari lucruri, pentru că părerea că știi nu te lasă să înaintezi în a ști”. Sfântul spunea astfel că despătimirea de slavă deşartă se face cu smerenie, cu acea virtute care micşorează pe om în faţa celorlalţi, dar îl măreşte în faţa lui Dumnezeu. Iar primul pas în obţinerea acestei virtuţi este smerita cugetare. Pentru că omul se poate lăuda cu priceperea sa într-un anumit domeniu sau cu îndemânarea sa, ori cu proprietăţile şi cu averile sale. Din acest motiv poate apărea dorinţa omului de îmbogăţire, pentru că „slava deşartă şi iubirea de arginţi se nasc una pe alta, căci cei care iubesc slava deşartă se silesc să se îmbogăţească, iar cei care s-au îmbogăţit doresc să fie slăviţi”, mai spunea Sfântul Maxim Mărturisitorul. Câteva întrebări pe care ni le putem pune fiecare şi răspunsurile sincere ne pot ajuta să ne dăm seama dacă am căzut în patima iubirii de sine, despre care Sfântul Apostol Petru spune că este o formă de nebunie: am tendinţa de a ascunde greşelile şi păcatele mele de ceilalţi, chiar şi cu preţul de a minţi?; mi se pare firesc să primesc laude pentru tot ce fac şi mă descurajez atunci când nu mi se recunosc meritele?; mă simt bine doar atunci când sunt în centrul atenţiei?; reacţionez vehement atunci când mi se aduc critici?; mă comport altfel atunci când sunt singur(ă) şi nu mă vede nimeni?; mă gândesc mult timp la ce spun alţii despre mine?; îmi cumpăr lucruri care să mă facă mai important(ă) în ochii celorlalţi?; îmi aleg prietenii după cum mă aprobă în tot ceea ce fac?; spun tuturor despre nevoinţele mele duhovniceşti? Dacă răspunsul este „da” pentru oricare dintre aceste întrebări, slava deşartă este prezentă în inima noastră.

„Oricare e neatins de această boală e aproape de mântuire”

Pentru a scăpa de această patimă trebuie cultivată smerenia, aşa după cum spune Iisus Hristos „de la Mine vă învăţaţi că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre”. Sfinţii Părinţi spun că începutul vindecării slavei deşarte este păzirea gurii şi iubirea necinstirii. Omul cu adevărat smerit este bucuros să-i vadă pe semenii lui mai presus decât el, fuge de laude şi nu se teme să fie învinuit de ceilalţi. Smerenia oferă celor care o practică realism, discernământ şi luciditate. Iar Sfântul Ioan Scărarul mai spune că: „Oricare e neatins de această boală (cum numește el slava deșartă) e aproape de mântuire. Oricine suferă de ea e înlăturat de la bunătățile sfinților”.

„Pe măsura înălţării în rang, împătimitul ţinteşte tot mai sus. Urmările păcatului: linguşeală din partea supuşilor, lăcomie, luare de mită, lux peste măsură, chiar crimă (Irod). Rangul nu trebuie să fie pentru creştin decât un jug pus asupra lui de Dumnezeu. Nu trebuie însă să alerge după rang, ci rangul după el“ (Sfântul Tihon de Zadonsk)

„Te mândreşti în deşert pentru că eşti pământ şi cenuşă“

702 22 2Despre felul în care îi putem ajuta pe cei mândri să scape de acest aspru păcat, ne-a învăţat Sfântul Ioan Gură de Aur în scrierile sale: „De-ţi este voia, iubitule, să-l smereşti pe omul cel mândru, nu-l învăţa şi nu-l certa cu multe cuvinte, ci cu puţine şi înţelepte. Adu-i aminte numai de neputinţa firii omeneşti şi zi-i: «Omule, ce te măreşti şi te mândreşti în deşert, fiind şi tu pământ şi cenuşă ca şi noi?». Iar de va zice că se va face aşa când va muri, să-i zici că şi acum, când este viu, omul e pământ şi cenuşă, însă nu cunoaşte că este aşa, de vreme ce-şi vede frumuseţea trupului. Vede puterea şi cinstea, vede laudele mincinoşilor şi pe cei ce stau de slujesc mesei şi spun basme. Aşadar, această nălucire a hainelor scumpe îl înşală (pe omul cel mândru) şi îl face să-şi uite firea. El nu merge niciodată la morminte să vadă coşciugele pline de împuţiciune şi de putoare, ci caută numai spre cele trecătoare, iar nu spre cele ce or să fie. Şi să-i zici lui iar: «Ce te mândreşti, omule, care eşti pământ, şi cenuşă, şi putregai? Caută de vezi neputinţa şi vremea cea scurtă a vieţii celei pieritoare! Nu aştepta ziua morţii tale ca să te pocăieşti, căci moartea vine fără de nădejde şi nu o ştii când vine!»”.