Main menu

header

758 17 1de Valentin Țigău

Zeci, poate chiar sute de autocare cu pelerini poposesc în fiecare săptămână la Prislop. Vin creștinii să se închine în biserica mănăstirii bătrâne de șapte veacuri, să pună o floare, să aprindă o lumânare și să se roage înflăcărat la mormântul părintelui Arsenie Boca, cel trecut la Domnul cu exact trei decenii în urmă. Am făcut și noi acest pelerinaj, de mai multe ori chiar, adăugând smereniei creștinului practicant și curiozitatea (deloc lipsită de respect, însă) a jurnalistului. Am căutat să aflăm ce îi aduce pe români la crucea aceluia pe care, de multă vreme deja, îl numiseră... „Sfântul Ardealului”. Am mers agale, în rând cu ei, cei care purtau în mâini flori și lumânări, iar în inimă multe speranțe, multe speranțe...

„Treimea” sfinților români de la poalele Parângului

Trei dintre marii duhovnici ai neamului românesc și-au încrustat destinul în existența multiseculară a Mănăstirii Prislop: Sfântul Nicodim de la Tismana (secolul XIV-XV - întemeietorul primelor obști de călugări din Țara Românească), Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop (secolul XV-XVI, canonizat în anul 1992) și părintele Arsenie Boca (secolul XX, urmând a fi canonizat cât de curând). La 28 noiembrie se împlinesc 30 de ani de la trecerea sa la Domnul. 30 de ani în care pietatea credincioșilor români ortodocși față de Arsenie Boca a crescut tot mai mare, așa cum a crescut și numărul pelerinilor la mormântul său de la Mănăstirea Prislop (ca și în toate locurile de altfel care sunt legate de acesta: Mănăstirea Sâmbăta de Sus, unde a fost și stareț; Drăgănescu, unde a pictat într-un chip neobișnuit biserica). Iar minunile făptuite după moarte s-au adăugat celor din timpul vieții sale... Călugării Nicodim, Ioan și Arsenie își plimbă duhul sfânt peste locul însemnat de trecerea lor lumească. Pierdute în negura vremii, începuturile acestei mănăstiri se leagă, prin legendă, de prezența Sfântului Nicodim, întemeietorul primelor obști de călugări în Țara Românească, la Tismana și la Vodița. Aici, la Prislop, se pare că a copiat Nicodim, în 1404, celebrul său „Tetraevangheliar” și tot aici s-a nevoit, într-o peșteră, Cuviosul Ioan Sihastrul, pomenit de Cezar Bolliac, descoperitorul „Plângerii Mănăstirii Silvașului”, manuscris în versuri lăsat urmașilor de călugărul Efrem (secolul al XVIII-lea). Azi, mănăstirea cu hramul Sfântul Evanghelist Ioan trăiește din acest valoros trecut, dar și din smerenia și vrednicia celor 30 de călugărițe, precum maica Timoteea, care a ținut registrele contabile și casieria mănăstirii până la vârsta de 100 de ani!

Pelerinii... transfiguraţi

758 17 2Era o amiază de primăvară, cu parfum de verde crud și de vânt abia dezbrăcat de zăpezi, când am ajuns întâia dată la Prislop. O zi obișnuită din an, dar numărul credincioșilor impresiona. În pas cu mine, o familie tânără urca panta ușoară spre cimitir. Doi părinți având între ei și ținându-l fiecare de câte o mână un prunc bălai, cu ochi plini de lumină. Nu știu ce îi vor fi spus părinții, dar copilul - să fi avut vreo 5-6 anișori - era de o gravitate surprinzătoare: „Mămico, vreau să mă rog la părintele, să o facă bine pe bunica. Dacă mă rog la el, o să fie bine, nu-i așa?”. Un suspin s-a auzit, ușor, dinspre mamă. „Da, puiule, dacă te rogi tu, cu sufletul tău curat, bunica se va face bine.” În spatele meu, două bătrânele vorbeau tot despre Arsenie Boca și minunile sale. „Când am fost ultima dată la părintele, era zăpada mare, de jur împrejur, numai pe florile de pe mormântul lui nu căzuse niciun fulg și toate florile erau proaspete, de parcă ar fi fost abia culese...”, îi mărturisea una celeilalte. „O să vezi și tu: aerul e altfel, acolo, mai ușor de respirat. Eu îngenunchez și mă rog la părintele Boca să-mi ia oboseala din picioare și din inimă și de fiecare dată când mă ridic mă simt cu 20 de ani mai tânără...”. Prietena asculta şi nu rostea niciun cuvânt. Era pentru prima dată la Prislop și gândurile i se învălmășeau, dar aveau să se așeze toate la locul lor, odată ce va fi ajuns la buza mormântului... Urcam, alături de pelerini, dar alții asemenea lor coborau, trecând pe lângă noi cu fețe transfigurate. Trăiseră deja acele clipe de comunicare/comuniune... ruga și rugăciunile lor au fost ridicate spre ceruri. Este impresionant efectul pe care îl au aceștia asupra celor care încă nu au ajuns la mormânt, care încă urcă... Pare că „Sfântul Ardealului” le-a dat rosturi și speranțe noi.

Văzător cu duhul, Arsenie Boca l-a îndemnat să se căsătorească

Al doilea drum pe care l-am făcut la mănăstirea situată la doar 13 kilometri de orașul Hațeg mi-a oferit șansa unei întâlniri nesperate. Cea cu duhovnicul de azi al Prislopului, părintele Nifon. Acesta are o poveste de viață surprinzătoare și, de mai mult de 50 de ani, împletită cu existența marelui Arsenie Boca. Mai ales cu posteritatea acestuia. Ca și acela pentru care și la care zilnic se roagă, părintele Nifon a jinduit de mic copil să devină monah. Pe numele său de mirean Nicolae, a intrat frate de mănăstire la 20 de ani, la Cozia, unde a urmat și Școala de Cântăreți Bisericești. Acolo l-a aflat Decretul 410 din 1959, prin care multe mănăstiri și schituri erau închise, iar monahii și frații tineri erau alungați, iar el nu s-a mai putut călugări. A fost apoi cântăreț la Mănăstirea Curtea de Argeș, unde a cunoscut-o pe cea care avea să-i devină soție. Ana era o tânără profund religioasă, care l-a impresionat prin curăția și credința ei: „Așa o fată ar fi trebuit să-mi fie soață, dacă ar fi fost să mă căsătoresc...”, și-a zis atunci tânărul cântăreț la strană. Iar în puțină vreme chiar asta s-a petrecut, cel care le-a binecuvântat uniunea în faţa lui Dumnezeu fiind chiar părintele Arsenie Boca. A avut o influență covârșitoare asupra deciziei celor doi tineri și, mai ales, l-a făcut pe Nicolae să accepte că - cel puțin pentru o vreme - nu viața de monah e a lui, ci aceea de cap de familie. Cu Ana, Nicolae a avut patru copii, două fete și doi băieți. Băieții sunt unul preot, celălalt monah. Fetele - una i-a murit, cealaltă este călugăriță. El și-a împlinit destinul ca stâlp al familiei până la începutul anilor 2000, când Ana a trecut la Domnul. Apoi... s-a alăturat părintelui Arsenie Boca, la Mănăstirea Prislop, veghindu-i memoria. Spre mormântul plin de flori și candele urcăm lin împreună...

Un drum de credință

758 17 3Îl urmez pe părintele duhovnic Nifon, pe drumul în pantă către cimitir. „E un drum de credință”, ne spune părintele, care cunoaște trecutul Mănăstirii Prislop mai bine decât oricine. „Fericirea a fost că drumul acesta de credință părintele Arsenie Boca l-a deschis... L-am cunoscut acum mai bine de o jumătate de veac, la București, unde primise domiciliu forțat.” Pe atunci, cântărețul la strană Nicolae, fratele alungat printr-un decret din Mănăstirea Cozia, tânărul care văzuse frumusețea și trăirea creștină a Anei, trebuia să ia o decizie pentru viitor: își va întemeia o familie sau va aștepta un moment prielnic pentru a se nevoi ca monah? Arsenie Boca l-a încurajat să se căsătorească, spunându-i că, într-o zi, el, părintele Arsenie, va avea trebuință de „umărul lui”. I-a zis că mai multe va face pentru Biserica Ortodoxă rostuind familie. Ca de atâtea alte dăţi, părintele Boca a fost un vizionar. Cei trei copii supraviețuitori ai lui Nicolae și ai Anei și-au dedicat viața ortodoxiei (unul, ca preot, ceilalți călugărindu-se), iar el, tuns în monahism, la Prislop, merge acum pe drumul de credință deschis de marele duhovnic.

I-a purtat sicriul pe umăr!

Se împlinesc 30 ani de când i-a dus, pe umăr, sicriul: „Era ușor ca un fulg! De fapt, nu știu, eu îl duceam, sau el mă ducea pe mine?”, rememorează părintele Nifon. „Cunoștea dinainte că va pleca spre Domnul, așa că și-a ales locul de mormânt, și-a scris data pe cruce... A fost un sfânt! Țin minte că mâinile sale, uscate pe deasupra, aveau palmele roșii; roșii de atâtea mângâieri și binecuvântări, de-atâtea înălțări ale sfântului potir de împărtășanie și de atâtea atingeri de filele Evangheliei... Trăia cu mintea în ceruri. Îl vedeam cum se concentra, ca să vorbească, dincolo, cu lumea imaterială. De aceea, cred, a făcut și încă mai face multe minuni. Cei care se roagă în fața crucii sale primesc iertare și alinarea durerilor...” Părintele Nifon privește în jur; privim și noi: de nicăierea, au apărut zeci de pelerini și eleve de la Seminarul Teologic Monahal „Sfânta Ecaterina”. Deja nu mai suntem în interviu, ci într-un fel de „direct” ad-hoc, cum nu se-ntâmplă de multe ori în viață. Lumea se apropie tot mai mult de noi, ocolind mormântul înfășurat în flori. Părintele, ca-ntr-o biserică fără cupolă, își înalță mai avan rugăciunea la cer...

Al treilea ctitor

Părintele Arsenie Boca este considerat al treilea ctitor al Mănăstirii Prislop, deoarece cât a fost călugăr aici a pictat fresce și icoane deosebit de valoroase, a reorganizat viața de obște și a redat mănăstirii (care a fost 200 de ani, până în 1948, lăcaș al Bisericii greco-romane) strălucirea și frumusețea originare. Torturat și vânat de Securitate, părintele este omul despre care se spune că a schimbat, în inima secolului XX, fața monahismului ortodox. Duhovnic și văzător cu duhul intrat în legendă, mare trăitor, dar și mare învățat, teolog și pictor de icoane, Arsenie Boca este, după cum îl caracteriza părintele Dumitru Stăniloae, „un fenomen unic în istoria monahismului românesc”. „Din câți oameni am cunoscut eu și care au lucrat în Biserică” - mărturisea și părintele Teofil Pârâian, cel care a fost, până acum un deceniu, duhovnicul Mănăstirii Sâmbăta de Sus - „socot că părintele Arsenie Boca a fost cel mai de vârf, culmea tuturor viețuitorilor și propovăduitorilor din contemporaneitatea noastră”.

Regulile stareţei Pavelida pentru zilele de post

Rememorez un alt drum la Mănăstirea Prislop, într-o zi din Postul cel Mare al Paștilor. Îmi amintesc vorbele ce mi-au fost spuse atunci de stareța așezământului monahal, Pavelida Muntean, vorbe care se potrivesc și acum, în Postul Crăciunului. Maica stareță ne-a cercetat mai întâi, bine de tot, ca nu cumva bărbații să aibă țigara aprinsă ori femeile să poarte pantaloni... „În post”, ne-a spus ea, „omul își face o cercetare individuală a tot ce a comis rău și-și mărturisește, în biserică, păcatele, lepădându-se de ele și astfel putând să ajungă la Sfânta Împărtășanie. Pregătirea e, deci, mai mult spirituală...”. Asta este valabil pentru oricare dintre posturile de peste an. Maica stareță ne îmbie apoi să gustăm și noi un borș mănăstiresc de post și să bem din izvorul tămăduitor al Domniței Zamfira, fiica domnitorului valah Moise Vodă Basarab, considerată a fi al doilea ctitor al mănăstirii. Şi noi atingem credinţa...

„Socot că părintele Arsenie Boca a fost cel mai de vârf, culmea tuturor viețuitorilor și propovăduitorilor din contemporaneitatea noastră“

Fragment din „Plângerea Mănăstirii Silvaşului“

„Și atunci, un tânăr oarecare din sat

Numele lui Ioan, Sfântului Nicodim a urmat;

Din lume și rudenii cu totul au ieșit

De aici la mine au venit.

Într-o stâncă chilie și-au făcut

În care slujind, lui Dumnezeu a plăcut

Și pe el după sfârșit

Dumnezeu l-a proslăvit;

Peștera și acum se găsește

Și «Chilia Sfântului» se numește.

Iară după oarecare întâmplare,

Cu a lui Dumnezeu

înainte apărare,

Rudele sfântului cele din sat

Moaștele cu totul le-au ridicat

Și în Țara Românească le-au adus

La oarecare mănăstire le-au pus.

Însă la neamul lui pururea se pomenește

Fiindcă și o părticică din moaștele lui se găsește“

Şapte veacuri de viaţă monahală

Părintele Arsenie Boca este al treilea ctitor, Domnița Zamfira - al doilea. Dar cine a fost cel dintâi? Această sihăstrie de la poalele Munților Parâng și Prislop este unul dintre cele mai vechi și renumite așezăminte monahale din Transilvania. Tradiția spune că primii sihaștri s-au așezat în aceste păduri - zise „ale Silvașului”, după satul din apropiere - în secolul al XIII-lea. La anul 1400 - deci după mai mult de 100 de ani - când a ajuns aici Sfântul Nicodim de la Tismana, locul era plin de chilii săpate în munte și de colibe de lemn, în care duceau viață isihastă monahi retrași de la mănăstirile Râmeț și Hodoș-Bodrog. Ei se întâlneau, la marile sărbători, într-o biserică de lemn cu hramul Sfântului Ioan Teologul. Se mai zice că unul dintre ei ar fi făcut un pelerinaj, pe jos, până la Muntele Athos, unde l-a cunoscut pe Sfântul Nicodim, la Mănăstirea Hilandar. Mai târziu, când Nicodim a venit în Țara Românească, și-a adus aminte despre locul de unde venea acel pelerin și a decis să se retragă el însuși în aceleași păduri ale Silvașului. Acolo a întemeiat Mănăstirea Silvașului (mănăstirea numită mai târziu Prislop), adunându-i pe eremiți la viața de obște. Tot el a scris cartea considerată a fi cea mai veche din Țara Românească, un „Tetraevangheliar”. În vremea sa, așezământul monahal devine metoc al Mănăstirii Tismana. Cronica primelor secole de monahism se găsește într-unul dintre cele mai vechi texte de poezie religioasă de pe teritoriul României: „Plângerea Mănăstirii Silvașului” (1762). Aici sunt amintiți atât Nicodim, cât și Sfântul Ioan de la Prislop, sihastru originar din satul apropiat, Silvașul de Sus, ale cărui moaște au fost, se pare, duse la Tismana, de unde apoi s-au risipit prin lume. Viață intensă spirituală, la Prislop! De la cei dintâi eremiți la părintele Arsenie Boca, a cărui canonizare este atât de așteptată de credincioșii români...