de Simona Lazăr

La Mănăstirea Jitianu, din inima Olteniei, credincioșii smeriți, îngenuncheați în fața altarului, ascultau slujba. Vocile ușoare ale călugărilor intonau rugăciunile, în timp ce o rază de soare se strecura firav prin geamul colorat al bisericii. Era o zi de vară plăcută și calmă, ca de început de lume. Mănăstirea Jitianu, renăscută din propria cenușă, trăia clipe de bucurie.

Duzii lui Vodă Cuza

La vremea la care ne-am aflat noi pelerini pe acolo, părintele Nifon, starețul mănăstirii, se afla în livadă. Se îngrijea ca duzii, una dintre comorile locului, să aibă și ei parte de propria renaștere. Se spune că ei au fost plantați aici chiar pe vremea domnitorului Cuza, atunci când a fost înființată școala de Agronomie. Azi sunt protejați de stat tocmai datorită îndârjirii cu care s-au luptat ca să apuce o nouă primăvară. Istoricii spun că aici, unde astăzi se înalță lăcașul de cult, cu peste 600 de ani în urmă, Mircea cel Bătrân a zdrobit armata otomană. Locul bătăliei, Rovine, a rămas de atunci un punct de reper în istoria românilor. Conform unei legende populare, Mircea cel Bătrân ar fi ridicat o bisericuță din lemn, ca mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru ajutorul primit. Hramul ei era Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, ocrotitorul oștenilor.

File de istorie (știută și neștiută)

Reclădită un veac și jumătate mai târziu, de această dată din cărămidă, mănăstirea îi va avea drept ctitori pe boierii Craiovești, care au ridicat în cuprinsul Olteniei mai multe ctitorii monahale fortificate. Prima atestare documentară a mănăstirii datează însă din anul 1556, atunci când Vodă Pătrașcu cel Bun, tatăl lui Mihai Viteazul, face danie Mănăstirii Jitianu jumătate din satul limitrof Jamnic (Balta Verde de astăzi). Prin Decretul secularizării averilor mănăstirești din 1863, Mănăstirea Jitianu este desființată, iar chiliile sunt ocupate de elevii de la școala Superioară de Agricultură, pentru care a fost înființată și livada de duzi. Și poate că soarta Mănăstirii Jitianu ar fi fost pecetluită atunci, la sfârșitul secolului al XIX-lea, dacă într-o zi de vară Reginei Elena, mama Regelui Mihai, nu i-ar fi fost atrasă atenția de ruinele triste ale lăcașului de cult. I-a cerut lămuriri istoricului Nicolae Iorga, însoțitorul ei, și astfel pentru Mănăstirea Jitianu a început o nouă viață. A fost refăcută, adăpostind de-a lungul timpului măicuțe și călugări evlavioși.

„Când postești, spală-ți fața ta...”

Acum, mănăstirea așteaptă cu smerenie reperele esențiale dintr-un calendar ortodox. Post, rugăciune, spovedanie și împărtășanie, toate după reguli statornicite de pe vremea lui Mircea cel Bătrân. O comuniune între Dumnezeu și om, între cer și pământ. „Postul nu e dietă”, ne spune părintele Nifon, „postul e urmat de rugăciune, rugăciunea e urmată de post și amândouă ajung să dea și bucuria sufletească. Mântuitorul zice: «Când postești, spală-ți fața ta...». Să ai bucuria să postești”. Legume din grădina grijită de călugări, pregătite fără ulei, doar fierte, și din când în când pește, atunci când este dezlegare. Așa se drămuiește postul pentru călugări. La slujbe, vin puțini oameni, căci doar cei cu adevărat evlavioși se învrednicesc să străbată cei aproape 10 kilometri cât despart Craiova de Jitianu. „Sunt cam aceeași oameni, dar foarte cuminți și cu sfială la slujbă”.

În comunism, a intrat „în colectivă”

Atunci când mănăstirea a fost reînființată, la intervenția Reginei Elena, în 1933, Jitianu deținea o suprafață de 8,5 hectare, dintre care doar două erau cultivate. În timpul regimului comunist, în 1947, mănăstirea a intrat și ea „în colectivă” și trebuia să dea statului 3.000 kg de porumb la hectar. Peste numai trei ani, directivele impuneau să se cultive doar 1,5 hectare de grâu, 1,12 hectare de porumb, 0,13 hectare roșii și 0,12 hectare ceapă. După trudă și griji, măicuțele care au viețuit la mănăstire ofereau statului partea lor: 400 kg grâu din cele 1.370 kg, iar de la cele trei vaci 450 de litri de lapte și 150 kg de carne. În cazul în care produsele nu erau livrate la timp, cota se majora cu 30%. După 1955 mănăstirea este „înzestrată” cu un grajd cu trei vite, unul cu doi cai și altul cu două vițele, o magazie de harnașamente, cotețe de porci și de păsări, camere pentru îngrijitori și paznici. Cu toate acestea, mănăstirea era una săracă, fiind poate singura care nu beneficia de gratuitate pentru procurarea lemnelor. Măicuțele știau însă să-și chivernisească foarte bine resursele, astfel încât viața monahală să decurgă în tihnă. Astfel, stareța Ermionia a lăsat în 1947 urmașei sale următorul inventar: 40 kg zahăr, 20 kg orez, 8 kg macaroane, 10 kg griș, 25 de litri de oțet, 66 de litri de ulei, 146 kg miere, 20 kg mazăre, 45 kg fasole, 250 kg făină, 190 kg mălai, 2.000 kg grâu, dar și 56 de tone de lemne.

Pomelnice, dări de seamă şi alte manuscrise

Conform unui manuscris, sunt amintiți printre ctitori banul Barbu, banoveții Pârvu vornicul, Danciu comisul și Radu postelnicul. Conform documentului, ei se juruiesc să facă anual donații Lavrei Cuviosului Pavel de pe Muntele Athos. „Noi am făgăduit și am alcătuit și am întărit această scrisoare ca pe fiecare an, să se dea câte 2.000 de aspri călugărilor și cheltuiala fraților câte 100 de aspri și să vie în luna ianuarie 6, la Bobotează, ca să ia acel obroc”. În schimb, călugării de pe Muntele Athos ar fi trebuit să-i înscrie în pomelnic pe părinții și rudele lor Barbu și Vâlcsan, Vlada și Maina, postelnicul Neagoe, Stana, Vinia, Neguța, Neaga, Hrusana și Velica. De asemenea, se cere ca urmașii lor sau „pe cine Domnul Dumnezeu lasă stăpâni peste averea noastră” să îndeplinească pe mai departe această danie. Peste 100 de ani, stolniceasa Maria, soția stolnicului Sârbu, face și ea o danie mănăstirii, înstărind-o cu un sălaș de țigani robi „ca să fie mănăstirii moșie ohabnică”. În 1639, Matei Basarab dă un hrisov prin care sunt enumerați toți ctitorii bisericii, dar și „merticul” în bani. „Să vie frații în luna lui ghenarie în 6 zile în ziua cea luminată a Domnului, să ia de la vistieria noastră câte o mie de bani”. Acelea au fost momentele de glorie... De-a lungul existenței sale, Mănăstirea Jitianu a fost pe rând depozit de obuze, în timpul Războiului de Independență din 1877, dar și spital, atât pentru ostașii români, cât și pentru prizonierii turci. În groapa comună din apropiere odihnesc la un loc adversari de arme, răpuși de epidemia de holeră.