de Carmen Ciripoiu şi Claudia Mîţoi
Specialiștii spun că iertarea este cheia fericirii, dar și proba eliminatorie la examenul vieții. Pentru că atunci când iertați, ajutați rana să se vindece și vă eliberați de trecut, iar binecuvântând pe cel ce v-a greșit, vă binecuvântați pe dumneavoastră înșivă. Cum să scăpați de resentimente, tristețe, supărare și durere și să învățați să-l iubiți pe cel care v-a greșit, aflați de la părintele Ilie Mirel (foto).
„Când greșim, prima reacție este să dăm vina pe altcineva sau pe altceva”
- După ce i-a învățat pe ucenici Rugăciunea Domnească și binecunoscutele cuvinte: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”, Iisus a spus: „Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-vă şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre”. Ce e mai important, părinte? Să fie iertată o persoană sau să ierte?
- Când cineva ne rănește, atâta timp cât rana aceea nu e bine vindecată, ne va fi frică să iertăm, în primul rând pentru că omul este o fire slabă. Dar cauza esențială este că nu avem mai presus de orice lucru pământesc încredințarea în purtarea de grijă a Domnului. Iertarea noastră nu depinde de faptul că celuilalt îi pare rău sau nu, Dumnezeu ne cere să iertăm. El este exemplul suprem, pentru că și-a iertat răstignitorii. Iertați dacă vreți să fiți iertați. Aceasta este o poruncă, nu o rugăminte. „Dar, dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre”. Ca o persoană să ierte trebuie mai întâi de toate să se vindece și să nu aibă temeri sau rețineri. Să se ierte pe sine, pentru a primi iertarea de la Domnul și Mântuitorul nostru. Apoi vine pasul următor. Acest proces e un act de altruism și de empatie. Ierți pentru cel pe care îl ierți. Dar suntem și noi răsplătiți pentru acest lucru. Iertarea şi iubirea sunt mână în mână, vin la pachet, sunt nedespărțite.
- Este iertarea o alegere conștientă?
- Vorbim despre iertare în mai multe feluri: ne cerem iertare, dorim iertare, tânjim să putem ierta, iertăm, spunem că nu vom ierta niciodată. Uneori, folosim acest cuvânt care are o putere dumnezeiască fără să aprofundăm complexitatea şi importanţa iertării, oferite şi primite, pentru că ne referim la partea de suprafaţă convenţională fără să coborâm în profunzimea acestui act. Fericitul Augustin a intuit caracterul antinomic al libertății umane când a spus: „Iubește și fă ce vrei!”. Atunci când omul iubește cu adevărat, nu mai face ceea ce vrea, după bunul său plac, ci ceea ce trebuie pentru a rămâne permanent în arealul tainic al iubirii divine. Este în esență ceea ce însuși Mântuitorul a spus: „Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este care Mă iubește”. Când greșim, prima reacție este să dăm vina pe altcineva sau pe altceva. Dacă fiecare dintre noi am începe să devenim mai responsabili chiar și în cele mai mici aspecte ale vieții noastre, am deveni mărturisitori ai binelui.
„Păcatele împotriva Duhului Sfânt se numără între cele grele”
- Ce e mai important să ierte un creștin? Păcatele mari sau pe cele mici?
- Iubirea nu cântărește niciodată greșeala, ea poate tot, rabdă tot și iartă tot. În cazul iertării, nu există mic sau mare, există doar pot ierta sau nu. Aici intervine maturitatea duhovnicească dobândită de fiecare dintre noi în urcușul duhovnicesc către Împărăția Cerurilor. În asemenea situații, vedem unde suntem sau cine suntem cu adevărat, pentru că unii iartă mai repede, alții nu acceptă. În concluzie, iertarea nu este condiționată de mărimea greșelii. Sfântul Ioan Gură de Aur spune clar: „Urâm păcatul și iubim păcătosul”.
- Din ce în ce mai multe persoane îl hulesc pe Dumnezeu sau înjură Sfânta Cruce. Se poate vorbi despre iertare în această situație?
- Păcatele împotriva Duhului Sfânt se numără între cele grele (aducătoare de moarte) care îl despart pe om de Dumnezeu, alături de păcatele capitale și de cele strigătoare la cer. Tradiția creștină, pornind de la cele trei mari virtuți de căpătâi, respectiv credința, nădejdea și dragostea, care sunt lucrări ale Duhului Sfânt, a socotit că păcatele împotriva acestuia sunt mai ales cele care se îndreaptă înspre aceste virtuți. Pe cei care săvârșesc păcate împotriva Duhului Sfânt îi plânge și Sfântul Isaia, când spune: „Vai de cei ce zic răului bine și binelui rău; care numesc lumina întuneric și întunericul lumina; care socotesc amarul dulce și dulcele amar! Vai de cei care sunt înțelepți în ochii lor și pricepuți după gândurile lor!”. Aceste mari păcate sunt împotrivirea, batjocorirea, întristarea, ispitirea, mințirea, stingerea („Nu stingeţi Duhul”) și hula. Iisus a spus: „Orice păcat și orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta”. Dumnezeu a creat omul cu voință liberă, el să ia hotărâri pentru propria persoană. Libertatea este supunere, ascultarea despre care vorbeşte învățătura ortodoxă și tradiţia monahală. Sunt mulţi care percep credinţa ca pe o limită a libertăţii lor: „De ce ar trebui să cred orbeşte?”. Ne spun Sfinții Părinți că prin credinţă ne eliberăm de supărare şi de frica morţii. Dar cu ajutorul credinţei vine şi responsabilitatea de a acţiona. Omului i s-a dat o voinţă liberă şi luând exemplul Mântuitorului, noi trebuie să o îndreptăm către cea a lui Dumnezeu. În lumea actuală, responsabilitatea a ajuns însă să fie haotică în asumare din cauza superficialității puterii de judecată a omului, ineficientă ca urmare a educației precare. Cea mai grea luptă pe care omul o are de dus este cu propria păcătoşenie. Dumnezeu așteaptă ca el să se trezească, de aceea spune atât de frumos: „Nu puteți voi greși cât pot eu ierta, un pas să faceți către Mine, o mie voi face către voi”.
„Multe familii pot fi salvate dacă există comunicare și iubire”
- În ultima perioadă tot mai multe căsnicii se distrug din cauza infidelității. Ce îi sfătuiți pe cei care vin la dumneavoastră și spun că au fost înșelați? Să ierte și să meargă mai departe sau să-și găsească fericirea lângă o altă persoană?
- Și el și ea trebuie să pună „lemne” pe focul dragostei. Sunt familii care neglijează acest foc, el se face jar și tinde să devină scrum. Și atunci suflă în scrum sperând să găsească o scânteie care să reaprindă ceea ce cândva era totul. În timp, au existat motive de divorț impuse prin legislația de stat care n-au fost acceptate de biserică, precum și motive de divorț admise de legile bisericești, dar neacceptate prin legea de stat. Biserica n-a stabilit niciodată o listă precisă a motivelor de divorț, orientându-se după normele ei religioase și morale, precum și după legea civilă (relevantă fiind Novela 117 din 542 a lui Justinian), pentru a admite sau nu divorțul. Dacă în cazul infidelității biserica a admis divorțul, după cuvântul Mântuitorului, pentru alte motive ea s-a împotrivit apărând întotdeauna trăinicia căsătoriei și a familiei creştine. Urmând atât ceea ce Însuși Mântuitorul a spus: „Ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă”, precum și învățătura paulină: „Legatu-te-ai cu femeia, nu căuta despărțirea” și „celor căsătoriți, nu eu, ci Domnul le poruncește: femeia să nu se despartă de bărbat”. Astăzi, ideea unei căsătorii ca o unitate pentru toată viața între un bărbat și o femeie apare din ce în ce mai îndepărtată în conștiința credincioșilor bisericii. Numărul mare de divorțuri existente își au cauza nu numai în viețuirea într-o societate tot mai mult imorală, libertină și influențată fie de bogăția materială, fie de sărăcie. Tinerii se grăbesc să guste din relaţiile intime, să se mute împreună, să fie independenţi. Şi părinţii gândesc că astăzi sunt alte vremuri, lumea s-a schimbat şi din dragoste pentru copii le oferă creditul lor. Care, uneori, este poarta deschisă către anormalitate și păcat.
- Sunt cazuri în care o persoană a greșit, însă nu a rămas indiferentă la soarta familiei. Dacă aceasta se căiește din tot sufletul și ia atitudine, merită să fie iertată?
- Foarte important, după părerea mea, este că cine a fost înșelat să nu răspundă la un asemenea episod cu o altă înșelare, pentru că atunci căsătoria aceea nu va mai avea niciun rost, va fi o răzbunare continuă și se va ajunge categoric la despărțire. Multe familii pot fi salvate dacă există comunicare și iubire. Să uităm de orgolii, încăpățânare, răutate și răzbunare, pentru că Dumnezeu nu ne învață decât să ne iubim unii pe alții, așa cum și El ne iubește pe noi. Când se întâmplă o asemenea încercare, este bine ca cei doi să meargă la duhovnic. Contează enorm în asemenea momente de tensiune să intervină cineva din exterior care să îi cunoască bine pe amândoi, să fie imparțial.
„Cea mai mare pedeapsă pentru om este ca Dumnezeu să îl lase în voia lui proprie”
- Să uităm înseamnă să iertăm?
- Nu este deloc ușor să vezi chipul lui Dumnezeu în cei care te ocărăsc și care se manifestă ca niște fiare. Așa că e greu ca oricine să își iubească vrăjmașii. Cunoscând ce dar mare aduce iertarea, uităm fără să stăm pe gânduri. Cât de mult însetează cineva pentru mântuirea aproapelui său, atât de mult îi este copleșit sufletul de iubirea lui Dumnezeu. Sfinții părinți spun că atunci când iertăm, Dumnezeu aruncă acea stare în marea uitării. Iertarea înseamnă să-l vezi pe om aşa cum este, cu păcatul său şi cu ceea ce îl face să fie insuportabil sau cu o înțelepciune nativă. Dar câți dintre noi putem face acest lucru? Dacă nu iertăm din inimă, ca lucrare a harului lui Dumnezeu, Părintele cel Ceresc nu ne iartă ca să ne vindece, ci ca să ne salveze din moartea cea veșnică.
- Care este calea pocăinței?
- Revenirea în fire, aşezarea înaintea lui Dumnezeu. A te vedea condamnat, fără a merita nici iertare, nici milă, fugind precum Cain dinaintea feței lui Dumnezeu, nu este o soluție, e doar ispita celui rău. În aceste momente să ne întoarcem către Dumnezeu şi cu umilință și părere de rău să zicem: „Cred, Doamne, în iubirea Ta, cred în jertfa Fiului Tău, vino şi ajută necredinței mele!”. Nu trebuie niciodată să uităm că tot ceea ce la om este cu neputință, la Dumnezeu este cu putință. Cea mai mare pedeapsă, pentru om, este ca Dumnezeu să îl lase în voia lui proprie. Dacă renunțăm la propria voință, căutând-o pe cea a lui Dumnezeu, El va fi cu noi. Dar dacă vrem să urmăm propriei noastre gândiri, Dumnezeu ne va părăsi. Creștin adevărat este cel care Îl imită pe Hristos în fapte, cuvinte și gândire.
„Scuzele sincere duc la o scădere a sentimentului de furie sau a resentimentelor“
- Cum se face că, uneori, pe cei mai apropiați din familie îi iertăm cel mai greu?
- Avem nevoie să ne iertăm în familie. Pentru aceste traume sufletești și pentru altele pe care ni le-au creat, sau pe care ni le-am creat „cu ajutorul lor”, pentru anii pe care i-am „pierdut” trăind conform credințelor greșite pe care ni le-am format în urma acestor traume ale copilăriei. Dar și pentru toate „greșelile” și păcatele pe care le-am făcut și prin acestea i-am afectat și pe cei din jurul nostru. Se zice că nimeni nu poate să îți facă niciun rău, dacă nu îl lași. Sunt generații întregi care poartă povara unora din neamul lor, adăugată din încăpățânarea de a-i ierta pe cei din familie. Sunt consemnate în multe studii faptul că scuzele sincere duc la o scădere a sentimentului de furie sau a resentimentelor, astfel având loc o îmbunătățire a relațiilor interpersonale. Iertarea este singurul mod prin care ne putem vindeca de aceste traume, însoțită de înțelegerea că cei din familia noastră sunt niște oameni cu neputințe și lipsuri, care se pot schimba, în timp, cu ajutorul Lui Dumnezeu și cu răbdarea și dragostea noastră, a celor care suntem puși în postura de a oferi iertare. „Luaţi dar bine seama cum vă purtaţi, nu ca nişte oameni fără minte, ci ca oameni înţelepţi, care trag foloase din timpul de faţă, căci trăim zile grele. De aceea, nu vă pierdeţi mintea, ci înţelegeţi care este voinţa Domnului”. De mare folos ne este să ne iertăm părinții, bunicii și neamul de care, de multe ori, ne lepădăm uneori nejustificat, adică negăm că am fi primit moștenirile lor, dorind să fim altfel. Dumnezeu ne-a dăruit timpul pentru a ne duce la bun sfârșit misiunea încredințată, în viața asta scurtă și trecătoare, pentru a ne putea mântui sufletul și a creşte în sfinţenie. De aceea, este nevoie să folosim fiecare clipă cu o conştiinţă vie, căci este un dar trecător, pe care nu-l putem păstra. De noi depinde să umplem acest timp, să nu-l risipim fără rost, fiecare secundă este ireversibilă, o câștigăm sau o pierdem.
„Iertarea este întotdeauna ieşirea din Iad“
- Cum trebuie să-i ceară o persoană iertare Mântuitorului?
- Când cerem Domnului iertare, nu trebuie să ne împrăștiem duhul în căutarea cuvintelor. O singură vorbă a vameșului a mișcat milostivirea lui Dumnezeu și l-a salvat pe tâlhar. Mărturi- sirea trebuie să înceapă cu „Doamne, am greşit…”, ca să fie clar de la bun început cui este ea adresată şi care este rolul fiecărui „actor”. Doctorul şi Marele Duhovnic este Însuşi Dumnezeu, iar preotul partea văzută care, în cuvinte omeneşti şi printr-o prezenţă vizibilă, te mângâie şi te binecuvântează. Dar iertarea vine de la Domnul. De aceea preotul zice „Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul și cu îndurările Sale iubirii de oameni să te ierte pe tine fiule duhovnicesc (numele), și să îți lase ție toate păcatele, iar eu nevrednicul preot și duhovnic, cu puterea ce mi-a fost dată te iert în numele Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, Amin!”. Este clar că nu oricine poate îndeplini rolul de mijlocitor, ci numai cei consacraţi în această slujire specială, prin succesiunea apostolică. Credinciosul trebuie să mărturisească toate păcatele pentru a primi iertare și după caz, canonul potrivit. Pentru că iertarea este întotdeauna ieșirea din Iad.