Main menu

header

935 22 1de Valentin Țigău

Osemintele a 70 de deținuți politic de la Periprava, ambalate în cutii de carton cu eticheta: „deșeuri biologice” și aflate în custodia temporară a Institutului Național de Medicină Legală din București, și-au găsit, după 8 ani, adăpost creștinesc la Mănăstirea Dervent. Ele au făcut obiectul unei cercetări începute în 2015 de IICCMER (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc), când a fost deschis și un dosar în această cauză. Osemintele fuseseră înhumate de personalul coloniei de muncă forțată la marginea cimitirului localității Periprava, fără cruce, fapt care a îngreunat identificarea defuncților. În acest moment, chiar dacă dosarul a fost clasat, continuă căutarea de date pe baza ADN-ului. Starețul Mănăstirii Dervent, arhimandritul Andrei Tudor, a primit pe 10 mai cutiile cu osemintele, care își vor afla loc de veci într-un osuar al noii biserici cu hramul Sfântului Iachint de Vicina (primul mitropolit la Țării Românești). Astfel că, așa cum spune istoricul Marius Oprea, promotor al acțiunii de recuperare de la Periprava: „În sfârșit, au și ei o lumânare aprinsă!”.

„Inițiativa a avut-o istoricul Marius Oprea”

935 22 2- Părinte stareț Andrei Tudor, istoria tristă a deținuților din colonia de muncă forțată de la Periprava a revenit în actualitate cu prilejul unui gest unic făcut de Arhiepiscopia Tomisului. Aici, la Mănăstirea Dervent, ați primit rămășițele pământești a 70 de deținuți, înhumați fără cruce la marginea cimitirului satului. De fapt, despre ce este vorba?

- Suntem beneficiarii ostenelii, devotamentului și râvnei unui grup de istorici, la inițiativa domnului Marius Oprea, apreciat istoric al victimelor comunismului, încă din 2015 a început căutarea deținuților politici care au adormit în lagărul de la Periprava. Ei au pornit cercetarea cu mormintele fără cruce din marginea cimitirului satului, acolo unde erau înmormântați deținuții. Pe de altă parte, noi, în 2017, legat de centenarul Marii Uniri, am pornit să organizăm mai multe simpozioane de istorie, pentru a ne aduce aminte de ceea ce a fost acum 100 de ani și am inițiat un simpozion anual: „Destine frânte pentru țară”. În acelaşi an, l-am invitat și pe domnul Marius Oprea la simpozionul care s-a ținut în demisolul bisericii noi (aflată în șantier, atunci), fiindcă n-aveam spațiu în altă parte. În timpul prezentării rezultatelor cercetărilor făcute la Periprava și în prezența ÎPS Teodosie, arhiepiscopul Tomisului, domnul Marius Oprea a avansat ideea că ar fi potrivit ca basilica nouă de la Dervent să adăpostească osemintele celor descoperiți la Periprava. După aceea, am mai avut o discuție și am pornit, așa, să facem un spațiu care să întrunească condițiile de osuar, adică să aibă o intrare separată.

- Știu că proiectul a fost abandonat, temporar. De ce?

- În anul 2020, când domnul Marius Oprea a fost eliberat din funcția de director al IICCMER, am pierdut speranța că vor mai ajunge la noi și am abandonat și amenajarea osuarului, având alte urgențe. De exemplu, de a amenaja biserica pentru a se putea sluji în ea, fiind și perioada aceea de restricții, de distanțare, cauzată de pandemie, iar biserica veche era foarte mică - aveam nevoie de un spațiu mai mare pentru oficierea serviciului divin. Și așa a trecut într-un plan secundar amenajarea osuarului.

„Am primit un telefon în Vinerea Mare...”

- Ce s-a întâmplat acum? De ce a revenit în actualitate proiectul osuarului de la Dervent?

- Nu mai aveam vești cu privire la osemintele ridicate din cimitirul de la Periprava. Am fost liniștit în privința urgenței amenajării osuarului, până anul acesta, în Vinerea Mare, când am primit un telefon de la domnul Marius Oprea. Acesta mi-a spus că i s-a cerut de la Institutul Național de Medicină Legală „Mina Minovici” (INML) de la București să meargă să ridice osemintele care erau acolo pentru cercetare. A fost informat că, întrucât s-a închis procesul inițiat, puteau fi ridicate, în sfârșit. A fost o surpriză pentru noi, fiindcă totul trena și nu ne mai așteptam să primim un aviz pentru ridicarea osemintelor. Apoi, am avut emoții: timpul era scurt și noi nu aveam totul amenajat. Am făcut ce și cât am putut. N-am știut nici data exactă, am fost anunțat vineri, 5 mai, că putem să mergem să le luăm. Și am făcut asta pe 10 mai, în ziua de miercuri a următoarei săptămâni.

„În sfârșit, au și ei o lumânare aprinsă!”

935 22 3- Cum a decurs ziua aceea? Ce s-a întâmplat, la Institutul Național de Medicină Legală și, apoi, la Mănăstirea Dervent?

- Inițial, nouă ni s-a spus că sunt 80 de cutii, dar au fost numai 70. Noi ne-am deplasat la București împreună cu doi preoți, fiind pregătiți să ținem mai întâi o slujbă acolo. Însă totul a fost foarte formal și rapid. Ne-au cerut să lăsăm mașina afară - nu în curtea INML - și ne-au cerut să le preluăm și să le aducem la noi, la mănăstire. Am fost foarte surprinși să constatăm că am primit niște cutii de carton pe care era scris: „Deșeuri biologice”. Era greu de înțeles, nu doar surprinzător, să citim acele cuvinte. Le-am preluat, le-am adus la mănăstire și, în momentul în care am ținut o mică slujbă de întâmpinare a lor, domnul Marius Oprea, care a fost prezent și la Institutul Național de Medicină Legală și care le-a însoțit (n.r. - cutiile cu oseminte) până la Dervent, mi-a spus: „În sfârșit, au și ei o lumânare aprinsă!”.

„Au fost înmormântați fără slujbă”

- La zeci de ani de la trecerea lor la cele veşnice, sunteți pe cale, aici, la Mănăstirea Dervent, să faceți un gest recuperator pentru deținuții din colonia de muncă forțată de la Periprava care, în anii „fără de Dumnezeu” ai comunismului au fost înmormântați fără să aibă măcar numele scris pe o cruce... Da, un gest de recuperare, pentru aceștia, ei suferind atât în anii de detenție, cât și după aceea, un adevărat martiriu.

- Aceasta a fost și dorința noastră: ca ei să aibă o lumânare aprinsă. Întâi de toate. Pentru că aceștia au murit fără lumânare, au fost înmormântați fără slujbă, chiar și fără haine unii dintre ei. Și au fost înhumați fără a avea măcar o cruce pusă la mormânt. De fapt, de aceea a fost foarte ușor să se identifice care erau mormintele deținuților și care erau ale sătenilor de acolo. Din ceea ce am aflat de la cei care au cercetat aceste morminte, în 2015 și după aceea, au existat și situații în care au găsit mormintele goale, fără oseminte, pentru că, pe ascuns, noaptea, rudele care au aflat unde a fost înmormântat vreunul dintre deținuți au venit și i-au luat trupul. Din câte știu, au fost două cazuri de felul acesta, așa că au găsit groapa liberă.

„Ne dăm seama că printre ei sunt sfinți”

- Preacuvioase părinte stareț Andrei, cum vede obștea Mănăstirii Dervent sarcina care vă revine pentru recuperarea, întru Hristos, a sufletelor acestor chinuiți?

- Pentru noi este o mare cinste și o mare responsabilitate pe care o avem. Pentru că ne dăm seama că între ei sunt sfinți. Da, sfinți! Pentru că majoritatea au suferit pe nedrept acele chinuri, acea viață lipsită de orice umanitate, și noi trebuie acum să le asigurăm ceea ce ține de noi - adică slujbele și pomenirile - și, totodată, să le facem și pomenirea în fiecare sâmbătă și în orice zi rânduită pentru pomeniri. Eu cred că nu întâmplător au ajuns la noi! Adică noi nu am făcut demersuri ca să ajungă la noi, ci lucrurile așa au venit de la Dumnezeu, rânduit a fost ca osemintele lor să fie adăpostite la Mănăstirea Dervent.

- Afirmați că printre ei sunt sfinți. Din punctul de vedere al istoriei, ei se numără, de asemenea, printre eroi, fiindcă au rezistat opresiunilor din închisoare și s-au jertfit pentru ideile lor. În ziua Înălțării Domnului, prin tradiție, în România sunt cinstiți eroii neamului. Ce veți face, pentru aceste suflete, în ziua de Înălțare?

- Am spus de mai mult timp și cred că păstrarea neamului românesc s-a bazat pe jertfa înaintașilor noștri. În timp ce eram la Institutul Național de Medicină Legală, la București, și așteptam să ni se aducă acele cutii cu oseminte ale celor decedați în colonia de muncă forțată de la Periprava, mi-am dat seama că este ziua declarării Independenței României, 10 mai (n.r. - și Ziua Regelui). Acela a fost pentru mine un argument în plus să consider că și jertfa celor care au pătimit în închisorile și lagărele din perioada comunismului, în anii 1948-1990, a ținut și ține mai departe neamul românesc. Libertatea pe care o avem de a construi din nou biserici, să ne rugăm și să putem tipări cărți religioase și toate celelalte este și ca urmare a jertfei celor de atunci.

Proiectul noii biserici a fost realizat de un arhitect în vârstă de 100 de ani şi va avea hramul Sfântul Iachint de Vicina

- Vorbiți despre libertatea (re)dobândită de a sluji, de a ridica biserici, de a ne afirma fără ocolișuri credința în Dumnezeu. Ne-ați zis mai înainte că osuarul acelora care au murit la Periprava va fi amenajat în biserica nouă a mănăstirii. O biserică pe care o puteți înălța și datorită acelor jertfe de atunci. O legătură emoționantă între trecut și viitor. Ne puteți vorbi despre această nouă biserică?

- Necesitatea unei noi biserici, mai mari, la Dervent, era foarte clară. În ultimii ani, numărul celor pentru care slujim - localnici și, mai ales, pelerini - a tot crescut. Avem aici un izvor tămăduitor care a izbucnit din pământ cu binecuvântarea Sfântului Apostol Andrei. Sunt și „crucile de leac”. E un binecuvântat loc al tămăduirii și credincioșii știu asta. Cum ziceam, era necesar să construim o biserică nouă și avantajul nostru este că avem un prieten arhitect, care în iunie împlinește 100 de ani, Dan Corneliu. Alături de el am început, în perioada 2007-2008, să ne gândim la un proiect de biserică. Am dorit să fie un edificiu care să aducă în actualitate ceva din istoria veche a Dobrogei.

- Populația din Dobrogea a fost cea dintâi creștinată de Sfântul Apostol Andrei (pe teritoriul actualei Românii)...

- Așa este. Dintre cetățile dobrogene, nu este niciuna care să nu aibă și ruinele unei basilici. Am început să lucrăm, schițând împreună conturul bisericii. După ce am depus actele pentru obținerea autorizației, am vorbit cu ÎPS Teodosie despre biserică și m-a întrebat ce hram punem. Am spus: Izvorul Tămăduirii. „Cum Izvorul Tămăduirii?”, ne-a întrebat el și tot el a răspuns în locul nostru: „Sfântul Iachint de Vicina, care a fost canonizat de curând! Vicina e aici, lângă Dervent” (n.r. - rămășițele cetății și ale mitropoliei Vicinei sunt parțial pe insula Păcuiul lui Soare și parțial pe fundul Dunării). Zic: „Da, cum spuneți...”. Și am făcut legătura cu faptul că arheologul Petre Diaconu, care se ocupa de studierea „cetății scufundate” cum i se mai spune pe-aici, de pe insula Păcuiul lui Soare, ne spunea că aici a fost ultima mitropolie din Dobrogea, care s-a mutat apoi la Curtea de Argeș. Mi-am zis, da, e o legătură în toate astea, și am mers mai departe. Hramul ei a venit ca rânduială a lui Dumnezeu.

„Oamenii s-au oferit să ne ajute, de aceea am zis că o putem numi «Biserica bunăvoinței»”

935 22 4- O serie de întâmplări, de „piedici” a făcut ca sfințirea să aibă loc chiar de Sărbătoarea Sfântului Iachint...

- Da. Trebuia să începem lucrările, dar am avut de demolat niște clădiri mai vechi, din timpul IAS-ului, care se aflau pe locul unde trebuia să ridicăm biserica, să mai facem niște magazii în care să putem depozita lucrurile care erau acolo. Și ne-a spus ÎPS Teodosie: „De Izvorul Tămăduirii, în 2011, sfințim, că și-așa am amânat un an!”. Eu zic: „Da, pregătim...”. Numai că nu am mai putut face sfințirea locului de biserică atunci și am cerut îngăduința să facem asta la hramul următor, de Înălțarea Sfintei Cruci, pe 14 septembrie. Lucrurile nu s-au potrivit, astfel că la 29 august, la hramul mănăstirii i-am cerut îngăduința ÎPS Teodosie să mai amânăm, că nu excavasem nimic. „Și, când vrei?”, m-a întrebat. Eu i-am spus: „Pe 28 octombrie, când e ziua pomenirii Sfântului Iachint”. Ajunsesem în data de 9 octombrie și nu înaintasem cu nimic. Așteptam un răspuns pentru un excavator și două basculante. Aveam insomnii că mă gândeam ce să fac și într-o zi priveam terenul unde trebuia să se construiască biserica. Și în momentul acela mi-am dat seama că eu nu mă rugasem Sfântului Iachint să mă ajute să începem biserica nouă. Și i-am spus cu cuvintele mele: „Sfinte, eu nu pot să fac nimic dacă nu mă ajuți! Ajută-mă și iartă-mă că nu m-am rugat până acum!... După nicio oră, m-a sunat directorul, mi-a trimis buldozerul și momentul sfințirii locului a fost chiar pe 28, de ziua sfântului. Eram cu praful de piatră albă netezit pe fundația bisericii. Și asta mi-a dat mare nădejde, mai ales că biserica este construită din daniile credincioșilor. Oamenii s-au oferit să ne ajute, de aceea am zis că putem numi biserica nouă „Biserica bunăvoinței”.

Sfinți din vechime, sfinți din prezent

- Dobrogea are sfinții ei, care vin din secolele de început ale creștinismului. Iată, cum spuneți, se face loc aici, la Dervent, și altor mucenici...

- Astăzi ne bucurăm de spațiul generos al bisericii, care este înainte de toate un loc de rugăciune, dar și un spațiu de celebrare. Ideea arhitectului a fost să facem catapeteasma din piatră - și am avut ca model Arcul de triumf al Sfântului Constantin cel Mare de la Roma, pe care sunt statuile celor opt daci liberi. Pentru că altarul este și locul care reprezintă biruința vieții, locul unde Mântuitorul a ieșit biruitor. În stânga și în dreapta catapetesmei, am reprodus criptele care au păstrat moaștele celor mai vechi sfinți cunoscuți în țara noastră, Sfinții Epictet și Astion de la Halmyris-Murighiol. Legat de osemintele de la Periprava, nu am reușit să amenajăm rafturile și modul de prezentare a lor, nici n-am știut câte sunt, cum sunt... Am folosit acum niște rafturi, provizoriu. Mai avem de parcurs o etapă de desigilare a cutiilor și de punere a osemintelor în ordine.

„Vrem să prezentăm numele lor pe plăci de marmură”

- Aceste oseminte vor rămâne aici, la Dervent, sau vor avea o altă destinație?

- Trebuie să ținem seama că oamenii aceia care au murit la Periprava pot avea familie, urmași. Și osemintele pot fi revendicate de familiile cărora le aparțin. Marius Oprea spune că până acum doar patru dintre ei au fost căutați de familii, care au încercat să-i identifice prin probe ADN, pentru că neavând cruce, nu se știe care este unul și care e altul. De aceea, noi vrem ca la ușa osuarului, pe plăci de marmură, să prezentăm numele lor, în așa fel încât cei care doresc să știe cine a fost acolo și vor să descopere urmași ai lor, să-i caute. Am avut o experiență cu părintele Aurel Lazarov de la Mănăstirea Stejaru. El a fost preot paroh acolo și a fost arestat pentru că a spovedit și a dat de mâncare la trei partizani. A fost ridicat la 4:00 dimineața, a ajuns la Aiud și de acolo nu s-a mai întors. Băiatul lui a acceptat cu greu să discute cu noi, pentru că toată viața a avut de suferit pentru că tatăl lui a fost închis. Înțeleg reținerea pe care acești urmași o au, pentru că nici azi rudele lor nu sunt puse la locul de cinste și de recunoaștere a jertfei lor. Venise domnul Marcel Petrișor la Dervent și, la un moment dat, el zice: „Părinte, dar noi nu vrem dreptate. Dreptatea e la Dumnezeu. Nu vrem să dăm în judecată pe nimeni. Vrem să se știe doar adevărul: ce-am îndurat, ce-am suferit, cum au murit unii și alții... Nu vrem altceva!”. Eu cred că are dreptate, pentru că dreptatea a fugit de om departe... Numai Dumnezeu știe cum și de ce...

Colonia de muncă silnică de la Periprava

Prin Decretul nr. 6 al Prezidiului Marii Adunări Naționale din 14 ianuarie 1950 se ordona înființarea Unităților de Muncă (UM). Scopul lor a fost acela de a reeduca prin muncă persoanele care, prin originea lor socială, poziția economică și trecutul istoric, reprezentau o amenințare la adresa socialismului românesc. Una dintre aceste câteva zeci de „colonii” de muncă silnică a fost cea de la Periprava, județul Tulcea, în Delta Dunării. La începutul anilor ’50, a fost doar o secție a lagărului din Chilia, din 1957 având statut propriu de închisoare. Între cei care au petrecut câteva luni ori câțiva ani la Periprava se numără preoţii Ilie Lăcătuşu, Iustin Pârvu, scriitorii Florin Pavlovici și Mihai Rădulescu, ca și actorul Mitică Popescu. Mulți dintre cei care au fost închiși la Periprava nu au mai ieșit niciodată. Ei au fost înmormântați în gropi fără cruci și fără nume, la marginea cimitirului din sat.

„Deşeuri biologice“ şi îngeri

935 22 5„«Cu moartea pre moarte călcând», roțile unei dube galbene cu număr de Constanța au trecut azi la ceasul înserării pe sub clopotnița Mănăstirii Dervent. La volan, părintele stareț Andrei. Lângă el, eu. În dubă, judicios stivuite, șaptezeci de cutii de carton, preluate la orele prânzului de la Institutul de Medicină Legală din București. Pe cutii scrie «Deșeuri biologice». În cutii, tot atâtea rânduri de oseminte ale morților din lagărul de la Periprava. Înainte de a ajunge așa, au fost «deșeuri ideologice” ale regimului comunist, îngropate la jumătate de metru în nisip și dezgropate după opt ani de trudă și încercări, despre care aș putea să fac o teză de doctorat, care să «plagieze» însăși moartea. Chiar coborâte la rangul de «deșeuri biologice», întîmplare care arată cum nu se poate mai clar cum tratează actualul guvern al României dezgroparea victimelor comunismului, a morților fără cruce, cei morți la Periprava și-au găsit după șaizeci de ani liniștea. La Mănăstirea Dervent, unde osemintele lor au fost primite, în slujba de pomenire și în dangătul clopotului, șaptezeci de suflete s-au ridicat la cer și, din deșeuri, au devenit dintr-odată îngeri” (Marius Oprea, istoric, cercetător)