Main menu

header

941 22 1de Simona Lazăr

Poporul român „s-a născut” creștin, iar trecea Sfântului Apostol Andrei, prin teritoriile locuite azi de români și atunci de strămoșii acestora - cu mărturiile și tradiția acestei treceri - este argumentul primordial al celor afirmate mai înainte. Poezia religioasă „străromână” - spunea Dan Horia Mazilu (1943-2008 - apreciat istoric al literaturii române vechi) - „demonstrează că spațiul unde s-a petrecut geneza poporului român a fost un spațiu creștin”. Iar existența, între daco-romanii din secolele III-IV d.Hr., a unor „mânuitori ai condeiului” ne așază, pe noi, ca români, printre popoarele cu o tradiție cărturărească. Sfinții Epictet și Astion din Halmirys - prăznuiţi în calendarul ortodox la data de 8 iulie și ale căror moaște au fost descoperite în 2001 - sunt cei care pun în valoare spiritul creștin și vocația martirică, precum și vocația cărții și a creației.

Cei mai vechi martiri creștini atestați în Dobrogea

Cu puțină vreme înainte de libertatea religioasă pe care Constantin cel Mare o va da locuitorilor din Imperiul roman, permițând creștinilor să-și mărturisească public credința, predecesorul său, Dioclețian, se manifestă ca un puternic prigonitor al acestora. Cetățile de la Dunăre - care nu fuseseră părăsite, după retragerea aureliană din Dacia (271-274), fiind bastioane de observare și de apărare ale imperiului - se supuneau legilor romane, iar cei care credeau în Hristos erau aspru pedepsiţi atunci când erau descoperiți. Între aceia care au primit moartea martirică, la cumpăna secolelor III-IV, s-au aflat și acești doi daco-romani - Sfântul Epictet și ucenicul său, Sfântul Action - viețuitori în castrul Halmyris (nordul județului Tulcea de azi, pe teritoriul actual al localității Murighiol, acolo erau depozite ale armatei romane). Ei sunt cei mai vechi martiri creștini atestați în Dobrogea. Devoțiunea și sacrificiul acestora sunt descries în „actele martirice”, considerate de mitropolitul Nestor Vornicescu (1927-2000) „una dintre primele scrieri ale literaturii române străvechi” și poartă numele de: „Pătimirea martirilor Epictet și Astion”.

Adevărații părinți

941 22 2Când spui „poezie” - și mai ales una care aparține unui timp atât de vechi - cei mai mulți se așteaptă să fie vorba despre o formă „clasică”, având rimă, ritm și o metrică anume. Adevărul este că poezia exprimată astfel are o vechime de numai o jumătate de mileniu. Dar să observăm celelalte calități ale poeziei de acum mai mult de 1700 de ani: sensibilitate, încărcătură emoțională (și filosofică), frumusețe a spunerii (scrierii), profunzime, sens și metaforă… Să consemnăm câteva dintre pasajele textului (în contextul lor). În capitolul I se vorbește despre venirea tânărului Astion (dintr-o familie aristocrată romană, tatăl fiind mai-marele castrului, iar mama fiica unui senator) la bătrânul preot Epictet. Astion îi spune istoria familiei sale, iar Epictet îi arată că nu aceia sunt părinții săi: „Căci nu tatăl tău, pe care-l vezi, fiule, este adevăratul tată, ci Dumnezeu cel Atotputernic. Pentru că acela ne-a zidit și ne-a făcut după chipul și asemănarea Sa, ne-a dat pricepere către înțelepciune și simț veghetor, ne-a îngăduit să avem amintirea celor bune și ne-a așezat ca stăpâni peste toate lucrurile Sale, din sclavi ne-a făcut, prin Harul Său, frații și prietenii Săi”.

Virtuțile „maicii Biserici”

941 22 3Cât despre „mama”, ea este, în descrierea prin care Epictet îl cheamă pe Astion la dreapta credință, „sfânta maică Biserică”, despre care spune: „Glasul ei este ca turtureaua, pe buzele ei picură arome, adică învățătura Apostolilor. Ochii ei sunt două lumini ale cerului, dinții ei sunt curați, asemenea trupului ce iese din baie. Acest înțeles tainic îl au cele 24 de cărți într-o preasfântă întruchipare. Din mâinile ei picură smirnă, ceea ce însemnează dreptate și credință adevărată”. Descrierea continuă cu metafore puternice, prin care diferite părți ale trupului „maicii Biserici” devin purtătoare ale unor virtuți sau „izvoare” ale unor acțiuni și credințe definitorii pentru creștinitate (și pentru cea istorică, a începutului, și pentru cea eternă). Astfel: „Cele zece degete ale ei cuprind puterea și legământul Celor Zece Porunci. Iar sânii ei sunt cele două testamente, bineînțeles legea lui Moise și harul Evangheliei. Picioarele ei sunt asemenea metalelor prețioase, pântecele și cele lăuntrice mărturisesc izvorul preasfântului Botez și renașterea tuturor neamurilor”. Iar toate acestea culminează cu un îndemn care nu se poate să nu fie urmat de către tânărul care-și căuta calea (și care avea, în cele din urmă, să-l roage să-i fie discipol): „Vino, așadar, preaiubitul meu fiu, și te hrănește de la sânul acestei mame, care este cu adevărat mama ta!”.

Trupurile întregi ale Sfinților

Epictet și Astion au fost descoperite în anul 2001 în situl arheologic al castrului roman (cetatea) Halmirys. Acum, moaștele sfinților se află în grija Mănăstirii Halmirys, care poartă, din 2002, hramul acestora. Mănăstirea poate fi vizitată, deși este încă în construcție

Ce sunt actele martirice?

Actele martirice sunt definite ca o specie a literaturii ecleziastice, care pot îmbrăca diferite forme, de la simple „procese-verbale” prin care este consemnată moartea celui care a pătimit pentru că și-a mărturisit credința întru Hristos. (Și pot fi chiar copii ale procesului prin care acesta a fost condamnat la moarte). Dar pot îmbrăca și forma unor lucrări elaborate, care istorisesc viața celui care a primit martiriul, contextul condamnării și cuvintele rostite de acesta. Uneori, vorbim despre o tradiție orală care a fost la un moment dat trecută pe hârtie, câteva decenii ori secole mai târziu. Alteori documentul iniţial a fost copiat de mai multe ori, iar la noi s-a păstrat una dintre aceste copii, mai aproape de data martiriului sau mai târzii. În cazul celor doi sfinți dobrogeni - cea mai veche copie este din secolul al XV-lea, se află într-o arhivă din Utrecht și este scrisă în limba latină. Începând cu anul 1615 a fost tradusă în mai multe limbi, varianta în limba română a fost tradusă (pe filieră rusă), în secolul al XVIII-lea, de ierodiaconul Ștefan Dascălul și apoi de mitropolitul Veniamin Costache (1768-1846). Textul este considerat o „capodoperă a literaturii christice”, notează Mircea Croitoru, în antologia „1700 de ani de poezie religioasă” (vol. 1, 2003, Ed. Ager), așezând „Pătimirea…” în fruntea liricii creștine românești.