de Anda Postolache
- Mănăstirea Brâncoveanu, de la Sâmbăta de Sus, a rămas fără duhovnic
Timp de 26 de ani a fost duhovnicul credincioşilor care mergeau la Mănăstirea Brâncoveanu, de la Sâmbăta de Sus, judeţul Braşov. În martie, anul acesta, împlinise 80 de ani. Părintele Teofil Părăian a plecat dintre noi la sfârşitul lunii octombrie. Fiind bolnav de câteva luni, şi-a dat sufletul la Spitalul Municipal din Cluj-Napoca, iar trupul său a fost înmormântat la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, unde şi-a petrecut cea mai mare parte din viaţă. Pe ultimul drum a fost condus de mii de oameni, care l-au avut duhovnic şi părinte de suflet. Cel care folosea des urarea „Bucurie!” a plecat să se bucure cu Maica Domnului şi sfinţii în Cerul lui Dumnezeu, pe care îl iubea şi îl slujea cu atât de mult devotament.
În copilărie se juca de-a preotul
A venit pe lume într-o familie de ţărani din satul Topârcea, judeţul Sibiu. S-a născut orb, aşa încât a urmat mai întâi cursurile unei şcoli speciale, dar liceul l-a făcut ca un om care vedea. În această perioadă l-a cunoscut pe părintele Arsenie Boca, de la care a deprins rugăciunea inimii („Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”), şi a dorit să intre în călugărie, dar părintele Arsenie l-a sfătuit să facă mai întâi facultatea. Tânărul dornic să-l cunoască pe Dumnezeu a dat astfel la Facultatea de Teologie din Sibiu, ale cărei cursuri le-a urmat între anii 1948 şi 1952. Un an mai târziu a intrat în monahism la Sâmbăta de Sus. Despre aceste clipe de început şi despre chemarea sa spre călugărie, duhovnicul a declarat într-un interviu luat de părintele Ioanichie Bălan: „Încă din copilărie îmi plăceau foarte mult sfintele slujbe. Pe atunci mă jucam «de-a slujba» şi îmi închipuiam că sunt preot. În timpul liceului m-am hotărât să studiez Teologia, cu gândul de a ajunge preot, şi m-am prezentat la Mitropolitul Nicolae Bălan, în Sibiu, pentru a obţine aprobarea. În nişte împrejurări care nu m-au favorizat, la cei 18 ani ai mei de atunci, în loc să-i vorbesc Mitropolitului de dorinţa mea de a studia Teologia în vederea preoţiei, i-am spus de la bun început şi fără nicio ezitare că vreau să mă fac preot. Răspunsul său a fost negativ: «Nu se poate», cu adaosul: «Să ai lumină în suflet!». Am reţinut îndemnul sau urarea, deşi nu mi s-a spus nimic despre cum pot câştiga lumina sufletească. N-am considerat însă definitivă afirmaţia că eu nu pot deveni preot. Mi-am continuat şcoala căci mai aveam de făcut două clase de liceu, pe care le-am absolvit într-un an, ultima clasă făcând-o ca «particular», cum se zicea pe atunci, adică la «fără frecvenţă»”.
Diacon vreme de 23 de ani
A fost cu adevărat smerit, primind preoţia după 23 de ani de diaconie, în anul 1983, la 30 de ani de la intrarea sa în monahism. După 1990 a început să dea curs invitaţiilor din ţară ale tinerilor dornici să afle cuvânt de învăţătură creştină. Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi organiza tot felul de conferinţe în oraşele ţării, iar sălile erau totdeauna neîncăpătoare. La spovedanie nu era aspru, dar cerea hotărâre, să duci o viaţă curată, să mergi la Sfânta Liturghie, să te rogi şi să fii om bun.
Reguli de duhovnic
Prima întrebare pe care o punea omului la spovedanie era: „Mergi la biserică duminica?”. În funcţie de răspuns continua spovedania, căci el spunea că nu eşti creştin ortodox dacă nu mergi la Sfânta Liturghie. Pentru a avea o viaţă de creştin autentic, el considera obligatorii următoarele lucruri: pravila de rugăciune de dimineaţă şi de seară, lectura zilnică din Noul Testament, rugăciunea de toată vremea („Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”) şi respectarea posturilor rânduite de Biserică. Zicea că, fără acestea, nu putem afirma că avem o credinţă adevărată.
O viaţă trăită în lumina lui Hristos
Părintele Teofil a fost foarte iubit, pentru că şi el era un părinte iubitor. Deşi orb, se purta ca un om care nu avea nicio lipsă. De o vastă cultură, atât ortodoxă, cât şi laică, părintele vorbea cu multă naturaleţe despre virtuţile creştine, despre iubirea de Dumnezeu şi aproapele nostru, dar de fiecare dată la întâlnirile cu tinerii recita fără cusur sute de versuri sau dădea citate din Scripturi ori alte cărţi importante. În urma sa a rămas o adevărată comoară: 30 de cărţi duhovniceşti pe care le-a scris, nenumăratele înregistrări audio şi video, sfaturile transmise fiecăruia în taină sau tuturor la predici, dar mai ales amintirea unui părinte viu şi bun, întotdeauna mulţumit cu ceea ce avea. Aşa cum ar trebui să fim şi noi toţi dacă spunem că îl iubim pe Hristos Domnul.
„Eu sunt sigur că voi merge în Rai, şi nu pentru faptele mele, ci pentru bunătatea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu a făcut Raiul ca să-l ţină gol. Trebuie să ne potrivim cu Raiul, să ne placă acolo şi să ne silim să-l câştigăm. Şi-l vom câştiga, căci «Dumnezeu bun şi iubitor de oameni este». De ce să nu credem acest lucru şi de ce să mă îndoiesc că mă va milui şi mântui şi pe mine?” (Părintele Teofil)