de Gabriela Niculescu
Icoana este unul dintre obiectele care rar se întâmplă să lipsească dintr-o casă de creştini şi, de aceea, este foarte important, pentru fiecare dintre noi, să ştim cum să diferenţiem una valoroasă de un kitsch. Liviu Balâc (foto), pictor de icoane cu experienţă de peste 20 de ani, ne-a dezvăluit care sunt semnele calităţii unui obiect ce trebuie să ne inspire divinitatea.
„Cea pe piatră este un moft”
- Cum se fac icoanele pe piatră?
- Cu piatra este mai dificil. Ea se alege astfel încât să nu se exfolieze în timp, iar calcarul trebuie lăsat mai mult decât lemnul, pentru a vedea cum lucrează la variaţii de temperatură. Din această cauză se pierde mult material la o icoană. Cea pe piatră este un moft. În plus, ea se realizează destul de dificil, pentru că trebuie să se trateze piatra într-un mod special. Acum lucrăm pe marmură de Ruşchiţa, care nu clivează, nu se rupe şi nu se sparge. Mai utilizăm şi lut ars, ce arată splendid şi rezultatele sunt unice pe piaţă.
- Dacă ne uităm la zece icoane ale aceluiaşi sfânt, observăm că sunt diferite. Care este motivul?
- Există în Erminie, o carte cu vechime de sute de ani, detaliile referitoare la veşmintele sfinţilor. De aici şi până la a picta respectiva descriere apare interpretarea dată de fiecare artist. Acesta este motivul pentru care imaginile nu vor fi niciodată la fel la doi pictori.
„În Europa nu se fac cu foiţă de aur”
- Ce trebuie să se ştie despre foiţa aurie?
- Încheierea unei icoane presupune şi aşezarea unei foiţe sau schlagmetal. Aceasta imită aurul, dar nu are aceeaşi „strălucire mată”, ci una metalică. Se aplică pe suprafaţa lemnului cu un anumit tip de clei, pe când foiţa de aur se pune într-un mod mult mai complex, folosindu-se un suport ce trebuie şlefuit înainte şi după aplicare. O astfel de lucrare este mult mai scumpă, pentru că este mai greu de realizat. În magazinele din România nu se va găsi niciodată o icoană bizantină făcută cu foiţă de aur. Cele importate este posibil să aibă doar un strat de material preţios pulverizat, nimic mai mult. În ţările din Europa nu se fac icoane cu foiţă de aur, doar în galeriile de artă putem găsi aşa ceva. Cine lucrează cu această tehnică trebuie să specifice în colţul obiectului de câte carate este aurul folosit (19, 20, 21 sau 23 de carate) şi niciodată nu dă o patină învechită, pentru că atunci n-ar mai avea sens să fie folosit. Dacă cineva vinde lucrări cu foiţă de aur trebuie să vă ofere şi un certificat, exact ca la o bijuterie.
- Cât timp durează realizarea unei icoane?
- În atelierul meu se lucrează pe mai multe suporturi, cum ar fi: lemn, calcar, marmură, chiar şi lut ars. Eu am experienţă de peste 20 de ani şi am mers în multe muzee şi la multe expoziţii, iar ceea ce realizez este chintesenţa a ceea ce am acumulat în timp. Este greu de precizat timpul pe care-l aloci unei icoane, pentru că nu faci niciodată una singură. Preţul ar fi mult prea mare şi, atunci când te apuci de un model, lucrezi la patru sau cinci simultan. Pentru una bizantină se aplică pânză peste lemn, ce are rolul de a ţine lemnul închegat, apoi între şase şi zece straturi succesive de chit al căror timp de uscare este destul de lung, crescând astfel foarte mult perioada de finalizare. Ţine şi de mâna celui care o pictează, ce trebuie să fie foarte exersată şi astfel un set de patru icoane poate fi gata în patru, cinci zile. Însă, dacă vrei să aibă un aspect învechit, mai trebuie vernisată.
„În România ar trebui să se folosească teiul, dar, în general, se lucrează pe lemn de brad“
- Cum verificăm lemnul icoanei?
- De unde a pornit icoana bizantină se foloseau anumite esenţe de lemn, ce în ţara noastră nu se găsesc. În România ar trebui să se folosească teiul, dar, în general, se lucrează pe lemn de brad. Pentru a-l testa, putem băga unghia în el şi, dacă pătrunde, este brad, fiind o esenţă mai moale. Dacă nu pătrunde, este tei, cireş, trandafir, având textură uniformă. O icoană bună, fără niciun dubiu, este cea din tei. Noi folosim lemn pentru mobilierul german clasa întâi, îmbinat, din care fiecare fâşie nu depăşeşte şase centimetri. Dacă este mai mare există posibilitatea ca lemnul să se curbeze la variaţii de temperatură şi la umezeală. Dacă vedem o icoană strâmbă, nu înseamnă că este veche, ci că este prost făcută. În general, icoanele vechi s-au curbat după sute de ani.
Icoana nu înfăţişează un personaj anume, ci este o reprezentare simbolică. Prin culoare, prin modul în care este făcută sau ceea ce are în compoziţie trebuie să te ducă cu gândul către divinitate. Cea mai întâlnită icoană, cea bizantină, are o anumită tehnologie, un mod de abordare a imaginilor şi a compoziţiei ce a rămas valabil de sute de ani. Totodată, are şi o rezistenţă foarte mare, ţinând cont că în momentul de faţă încă se mai găsesc icoane pe lemn ce datează din anii 1700.