de Mariana Borloveanu

De câte ori ajung la Mănăstirea „Sfânta Maria”, la Techirghiol, mă trec fiori pentru toate păcatele mele, ştiute şi neştiute, şi primul gând care pune stăpânire pe mine este acela de a intra, fie şi pentru o simplă binecuvântare, în chilia marelui duhovnic Arsenie Papacioc, pentru privilegiul de a sta de vorbă cu dânsul, pentru care timpul însă are o dimensiune aparte. Vremurile sunt atât de intens trăite de omenire, încât Sfântul de la Techirghiol ne îndeamnă să nu uităm nicio clipă de mântuire.

„Un păcat ascuns devine şi mai mare”
- Alegerea duhovnicului este un lucru extrem de greu. Abia în momentul în care găsim duhovnicul potrivit, conştientizăm câte urcuşuri şi coborâşuri are drumul pe care trebuie să ne ducem propria cruce. Părinte, ce ne sfătuiţi să facem pentru a nu rătăci de pe drumul cel bun?
- Vedeţi dumneavoastră, această stare de cercetare este, cum vă spun eu întotdeauna, o stare de prezenţă. La duhovnic nu mergeţi la întâmplare, din simplă inerţie şi niciodată să nu faceţi o spovedanie, aşa, tradiţional, raţional, ci afectiv. Ca să puteţi gândi la mântuire, trebuie să fiţi bine spovediţi, asta e taina care mântuieşte. O spovedanie este, negreşit, un fel de catehism. Permanent te cercetezi, iar când ajungi la duhovnic nu trebuie să te ruşinezi cu niciun chip: „Domnule, asta am făcut!”. Ce ruşine? Ruşinea este arma diavolului, grozav de puternică. Şi să mai ştiţi ceva: dacă păstraţi un păcat ascuns sau spus sucit devine şi mai mare. Nu trebuie să vă preocupe părerea duhovnicului. Oameni buni, important este să reuşiţi să vă salvaţi şi nu să vă nenorociţi pentru păcatele voastre ascunse!

- Părinte, dar dacă uneori păcatele sunt prea mari, poate că cel care se spovedeşte rămâne mut în faţa dimensiunii păcatului. Poate se căieşte sincer, plânge, se roagă, dar nu are puterea mărturisirii...
- Fraţii mei, Mântuitorul nu S-a răstignit numai pentru o categorie de greşeli, ci pentru tot ceea ce este greşeală pe Pământ. Şi-atunci, ori îţi spui toate păcatele la spovedit, pentru iertare, ori la Judecata de Apoi, pentru pedeapsă. Ele pot fi ţinute, dar nespuse nu rămân! Ori aici, cu lacrimi, la duhovnic, care te înţelege şi te dezleagă, ori rămâi pentru Dreapta Judecată. Păcatele mărturisite nu se mai au în vedere la Judecată, pentru că mila Domnului le iartă, dar ce te faci cu cele nemărturisite, ascunse? Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă la fel, că cel mai important lucru cu care trebuie să ne prezentăm la Judecată este dezlegarea.

„Eu nu dau canoane care se fac repede, ca să se scape de ele”
- După ce criterii trebuie să ne alegem duhovnicul?
- Niciun duhovnic nu are mai multă putere ca altul. Nu există duhovnici buni şi duhovnici mai puţin buni. Se poate doar ca la început unii să aibă mai puţină experienţă sau că nu sunt înzestraţi cu duhul dragostei, care e de mare preţ. Dar, în general, reuşita spovedaniei nu ţine de mine, ca duhovnic. Cei asemeni mie se simt bine când le spui cele mai grozave păcate, pentru că au bucuria nemărginită că te-a uşurat. Şi oricât de greu ar fi păcatul, lui Dumnezeu îi place nespus căinţa celor care se spovedesc cu sufletul. Toţi duhovnicii au har. Important este să avem în vedere cele patru elemente ale Tainei Spovedaniei: să nu mai faci păcatul, să-l mărturiseşti, să te dezlege duhovnicul şi să faci canonul dat de duhovnic.

- Când se poate lua Sfânta Euharistie (n.r. - Împărtăşania sau Cuminecătura)?
- Sfânta Euharistie este suprema Taină a Bisericii noastre. Văpaia din sufletul tău decide când mergi la Împărtăşanie. După Spovedanie, duhovnicul este cel care hotărăşte cine este vrednic şi cine nu a se împărtăşi cu Sfintele Taine. Nu ne putem împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului după bunul nostru plac, ci numai cu încuviinţarea duhovnicului. Acesta are toată autoritatea de a lega şi de a dezlega.

- Care este cel mai aspru canon în ceea ce priveşte Împărtăşania?
- Aici, duhovnicilor le revine o mare responsabilitate. Cele mai grele canoane pot opri pe cineva de la împărtăşit chiar şi 25 de ani, dar asta ar însemna să nu o mai poţi face niciodată. Eu, Arsenie, nu sunt pentru astfel de canoane. Cel căzut în păcat se obişnuieşte cu neîmpărtăşitul şi poate zice: „Parcă tot cu Împărtăşania am trăit până acum!”. Eu sunt pentru un canon pe care să-l facă zi de zi, în starea de simţire, nu de obligaţie tipicală. Eu nu dau canoane dintr-astea, care se fac repede, ca să se scape de ele. Suspinarea nu îţi ia timp, este la îndemână şi angajează toată fiinţa ta. Zici: „Of, Doamne!”. Un simplu oftat face mai mult decât orice rugăciune, mai mult decât a zice repede, de 15 ori, „Tatăl nostru”.

„Ferice de acela care-şi cunoaşte lucrul şi-şi mântuie sufletul”
- Trebuie să învăţăm să preţuim timpul?
- Singur Dumnezeu poate să hotărască dacă ne mai lasă timp sau dacă prelungeşte timpul vieţii noastre, şi asta pentru a fi cât mai mult împreună cu El. Abia după ce reuşim să înţelegem această relaţie, abia atunci începem să ne preocupăm de mântuirea noastră. Acesta este scopul principal, permanent, de neschimbat, de neuitat - mântuirea. Şi nu putem ajunge la mântuire decât dacă fugim de obiceiuri şi de rutină. Numai aşa ajungem la mântuire. Ferice, ferice, de mii de ori ferice de cei care, printr-o cât de mică venire în fire, se pregătesc, după cum ne învaţă Biserica, prin Evanghelii, pentru mântuirea lor. Când amarul va fi mai mare şi mai mare, atunci va fi ferice doar de acela care-şi cunoaşte lucrul şi-şi mântuie sufletul.

- Vorbind de mântuirea sufletului, trebuie să ne gândim şi la post? Şi dacă da, la care dintre ele, la postul spiritual sau la postul trupesc?
- Postul, în general, îşi are rigorile lui. Eu le tot spun celor care mă cercetează să postească, dar după puteri şi după rânduială. Pentru că degeaba te abţii de la cele „de dulce”, un post de 40 de zile, dacă după acesta îţi asupreşti trupul cu îmbuibări peste măsură. Acest post este zadarnic şi, în loc să ducă la eliberare şi la sfinţenie, duce la lăcomia pântecelui, ceea ce este mare păcat. De aceea eu recomand postul după puterea fiecăruia şi îl exclud la copii cu vârsta de până la 7 ani, la femei însărcinate şi la cei bolnavi. Postul sufletului este superior postului trupului. Degeaba nu mănânci carne dacă muşti din carnea aproapelui. Soluţia optimă şi plăcută lui Dumnezeu este aceea a postului încununat de smerenie şi rugăciune.

- Părinte, ce ne sfătuiţi să facem atunci când avem în faţă o carte de rugăciuni, iar gândurile ne zboară la cele lumeşti?
- Eu sunt pentru rugăciunea din inimă. Momente de suişuri şi coborâşuri există chiar şi-n lumea sfinţilor. Şi la ei pot exista momente de vid. Dacă în timp ce te rogi o să vină duhuri rele să-ţi schimbe mintea de la rugăciune, nu trebuie să te temi. Nu există creştin sau monah să nu fie ispitit când se roagă. Când sunt astfel de treceri, de la o trăire la alta, nu trebuie să încetăm a ne ruga măcar cu gândul. Puterea rugăciunii este grozavă. Unii se întâmplă să piardă din calitatea rugăciunii. Alţii, care se roagă cu inima smerită, simt cum le vine aşa, ca o mângâiere. Şi ei se roagă din nou, la fel de sârguitori, se roagă numai să le vină mângâieri, dar astfel de mângâieri pot să vină şi de la diavoli. Nu vă daţi seama cât de bucuroşi sunt diavolii să te ţină în starea aceasta de falsă liniştire, ca tu să rămâi insensibil faţă de adevărata mângâiere a unei rugăciuni rupte din inimă, fără interes, fără oprire. Îmi spunea o fetiţă, o studentă la Medicină: „Părinte, mi-am cumpărat toate cărţile de rugăciuni, acatistiere şi pe toate le citesc, dar sunt momente când gândul îmi zboară de la rugăciune”. Rugaţi-vă smeriţi, să-L aduceţi pe Dumnezeu în inimile voastre, decât să te înalţi cu mintea şi să te rătăceşti cumva pe sus, mai bine să nu fii nimic!

„Nu este suficient să se roage altul pentru tine”
- Ce-i sfătuiţi pe cei care au alături fiinţe dragi, care trăiesc în plăceri şi nepăsare. Este suficient ca aceia apropiaţi să se roage pentru mântuirea lor?
- Nu. Eu le tot spun la toţi care mă cercetează că avem nevoie fără încetare de rugăciune, cel mai bine pentru om este să fie mereu cu Dumnezeu. Dacă nu te ţii cu toată nădejdea de sfoara care te leagă de Cer, dacă îţi dai drumul, cazi în neant, cazi în păcat, cazi în Iad. Ţine-te cum poţi, în felul tău, dar ţine-te cu nădejde! Nu este suficient să se roage altul pentru tine. Diavolul ne pândeşte fără încetare şi, dacă nu suntem permanent cu Dumnezeu, lui asta îi place, se bucură. Omul poate alege să trăiască în plăceri şi nepăsare sau să trăiască în rugăciune. Un învăţat spunea: „Nu este ruşinos pentru un om de a cădea strivit de dureri, ci este ruşinos de a muri nepăsător şi istovit de plăceri”. Trebuie să ne cutremurăm de cuvântul de învăţătură al Sfântului Ciprian: „Darul anume îşi face loc în noi, pe măsură ce se trezeşte eul nostru şi sunt dezrădăcinate patimile. Când inima se va curăţi de patimi, atunci se va înflăcăra simţirea către Dumnezeu”. Cei care îl caută pe Domnul Îl găsesc pe măsura împlinirii lor.

- Care este măsura rugăciunii noastre sau altfel spus când trebuie să conştientizăm că cerem prea mult de la Dumnezeu şi Maica Domnului?
- Nimic nu este prea mult atunci când vine dintr-o inimă smerită. Măsura de curăţire a inimii este măsura de izbucnire a simţirii către Dumnezeu. Nu va mai fi iubire de sine, adică mândrie, când veţi vedea cât de mare este mila lui Dumnezeu pentru noi, păcătoşii. De Maica Domnului ce să mai vorbim, ea este stăpâna Cerului şi a Pământului. Eu unul, dacă îndrăznesc să mai cer zile de trăit de la Dumnezeu este numai ca să pot slăvi pe Maica Domnului. Cum să spui că îi ceri prea mult, trebuie să-i cerem cu toţii lucruri mari, pentru că iubirea ei nu are margini. Am tot spus-o de multe ori, Maica Domnului este foarte supărată pe toţi care nu-i cer nimic. Dumnezeu se arată nu atât celor care se ostenesc, cât celor simpli şi smeriţi. Oricărui ostenitor în Hristos şi Maica Domnului îi putem spune: „Smereşte-te, că ai pentru ce!”.

„Tatăl bunicului meu a fost preot în Macedonia“

La 15 august 1914, Dumnezeu ni l-a dăruit pe Marele Duhovnic: „Mă cheamă Papacioc pentru că tatăl bunicului meu a fost preot în Macedonia, în nordul Greciei, şi de aici vine numele. Era aromân şi i s-a spus: «Popa cu cioc» - Papacioc. Dar la origine ne chema Albu. Bunicul meu a venit cu mii de oi din Macedonia şi s-a instalat în Ialomiţa, unde era câmpie”.