Main menu

header

de Mariana Borloveanu

În aşteptarea Învierii Domnului, cu toţii căutăm o sfinţenie a locurilor încărcate cu har, între trăirea din lume şi trăirea monastică. Mare este bucuria celor care pot participa în această perioadă la slujba de seară a călugăriei celor care au ales să se facă pe sine dar al lui Dumnezeu.

Ritualul ceremoniei de călugărie
Momentul tunderii în monahism este unic. Slujba se desfăşoară doar la lumina lumânărilor, iar persoana candidată la călugărie, îmbrăcată într-o cămaşă albă, cu picioarele goale şi cu capul descoperit, este purtată spre Altar de naşul sau de naşa de călugărie, care o acoperă protector cu mantia. În faţa Altarului se întinde cu faţa în jos, sub aceeaşi mantie protectoare, depunând jurămintele, sub forma unui dialog. Apoi, ridicându-se în genunchi, îi dă celui care slujeşte foarfecele aşezate pe Sfânta Evanghelie, pentru a se face tunderea (simbol al tăierii legăturilor cu lumea). După ce este tuns, omul vechi devine om nou, primind şi un nume nou, de călugărie. Din acest motiv ne gândim la Înviere.
Ceremonialul continuă cu dăruirea, pe rând, a straielor şi a accesoriilor monahale, pe care acesta le primeşte cu evlavie: haina veseliei (cămaşa albă pe care o poartă), paramanul (bucată de pânză brodată, purtată pe spate şi reprezentând patimile Domnului asumate de purtător), crucea mică, dulama (tunica lungă), brâul, potcapul (scufia sau coiful), rasa (haina mântuirii), sandalele, mantia, camilafca (vălul), metaniile, crucea mare (semnificând lepădarea de sine prin luarea crucii întru urmarea lui Hristos) şi făclia (o lumânare aprinsă). Apoi, pe fondul rugăciunii, persoana nou-călugărită este condusă în strană.

„Apar simptomele acelea de «nebunie» pentru Hristos“

Părintele Arsenie Papacioc spunea: „Este o greşeală să fugi de propria suferinţă. Niciodată nu te poţi elibera cu adevărat, decât atunci când lupţi, când eşti prezent pe cruce. Şi s-o accepţi cât se poate mai mult, mai desăvârşit, precum Mântuitorul a acceptat-o. În ceea ce priveşte dorul de călugărie, ăsta este cel mai mare lucru, frate. Vezi, nu trebuie să te duci socotind numai că e bine. Ci dintr-o înaltă socotinţă. Trebuie să te duci dintr-o necesitate sufletească. Aşa cum, într-un fel, apar simptomele acelea de «nebunie» pentru Hristos. Şi cu un nebun nu te poţi înţelege. El ştie doar: «Mă duc pentru Hristos!», aşa cum se spune şi în Evanghelie: «Cine nu ia crucea şi nu-Mi urmează şi nu lasă tată şi mamă şi soţ ori soţie, acela nu Mă iubeşte!»”.