de Mariana Borloveanu
În spitale, acolo unde de cele mai multe ori suferinţa nu cunoaşte limite, pe lângă medicii care tratează durerea trupească se află şi preoţii, cei care veghează la liniştea sufletului şi la redarea speranţei de viaţă. În incinta spitalelor din întreaga ţară se află în jur de 500 de biserici, capele şi paraclise, care sunt de mare folos bolnavilor, cât şi familiilor acestora. De aceea este important să conştientizăm necesitatea misiunii preoţeşti alături de actul medical.
Bisericile, o alinare pentru suferinzi
Atunci când se află în suferinţă, toţi oamenii simt nevoia de a se mărturisi, de a se împărtăşi cu Sfintele Taine, şi-n felul acesta privesc boala cu resemnare. În Biserica Ortodoxă există numeroase organizaţii, care au în centrul preocupărilor ocrotirea socială şi misiunea caritativ-filantropică, precum asociaţiile umanitare ale studenţilor sau femeilor ortodoxe, cărora li se alătură strădania preoţilor, care oferă asistenţă pastorală în spitale, uneori chiar la patul bolnavilor. De asemenea, este mult mai uşor ca bolnavii să poată participa la Sfântul Maslu acolo, în locul în care îşi trăiesc suferinţa, mai ales când boala nu le îngăduie deplasarea în afara spitalului. În spitalele care nu au capele sau biserici, asistenţa religioasă este sprijinită de preoţii de la parohiile la care este arondat spitalul respectiv. Prin întregul program liturgic din duminici şi sărbători sau chiar în timpul săptămânii, prin administrarea Sfintelor Taine, prin desfăşurarea de ore duhovniceşti, prezenţa preoţilor în spitale şi aşezămintele de ocrotire socială se dovedeşte benefică atât celor suferinzi, cât şi aparţinătorilor acestora sau cadrelor medicale.
Bolnavii şi familiile acestora trebuie să ceară sfatul părintelui
Părintele Florian Nasta, preot la Biserica „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” din Bucureşti, este de părere că asistenţa religioasă din spitale trebuie făcută cu mult discernământ: „De mare folos sunt rugăciunea şi administrarea Sfintelor Taine pentru cei aflaţi în suferinţă. Prezenţa preotului în spital trebuie făcută însă cu mult discernământ, pentru că nu toţi pacienţii au aceeaşi credinţă, unii sunt chiar atei. Gândiţi-vă că prezenţa preotului la patul unui astfel de bolnav îi poate face acestuia mai mult rău. Bolnavul acela, nefiind iniţiat din punct de vedere spiritual, ar putea face chiar un şoc, crezând că este în pragul morţii. De aceea, asistenţa religioasă este obligatoriu să se facă doar cu consimţământul pacientului sau al familiei acestuia. Acestea sunt cazuri izolate, dar ele există şi nu trebuie să le ignorăm. Din acest motiv recomand preoţilor mai tineri mare grijă, iar pe bolnavi îi asigur că Dumnezeu este singurul care aduce vindecarea, şi ajutorul de la El îl primim prin intermediul preotului”. Părintele ne-a făcut precizări cu privire la misiunea preotului la patul bolnavului, mai ales în situaţii-limită, când viaţa pacientului atârnă de un fir de aţă. Atunci când acesta este conştient este mai uşor, bolnavul având posibilitatea de a se spovedi, ceea ce este foarte important, pentru că îl ajută să se elibereze de păcate.
Din nefericire, există lucruri extrem de grave, nemărturisite duhovnicului din ruşine sau din teamă (nu e normal, dar există), şi atunci preotul de lângă patul de suferinţă îl salvează. De teama morţii sau din dorinţa de vindecare trupească, omul se descătuşează de cele mai cumplite păcate pe care le are pe suflet. Cu toate astea, Sfânta Împărtăşanie se dă numai cum spun Canoanele Bisericii. Astfel, cei opriţi de la Împărtăşanie pentru păcate strigătoare la cer sau împotriva Duhului Sfânt vor putea fi împărtăşiţi doar cu pogorământ (se poate face o excepţie), adică: înaintea morţii, în urma unor grave accidente, înaintea unor grele operaţii sau în cea de-a noua lună de sarcină. Nu pot fi împărtăşiţi cei care s-au lepădat de credinţă, cei demonizaţi sau cei aflaţi în agonie. Din acest motiv, bolnavii şi familiile acestora trebuie să ceară sfatul preotului.
Medicul tratează, Dumnezeu vindecă
Pentru toţi cei care ajung pe un pat de spital, ajutorul medical este foarte important. Vindecarea trupească este posibilă prin stăruinţa medicilor, prin profesionalismul lor, dar dacă nu i se dă bolnavului şi un suport spiritual, acesta va depăşi mult mai greu suferinţa. Din fericire însă, există şi medici care, înainte de toate, sunt foarte buni creştini. Şi-atunci apare acea solidaritate între actul medical şi cel pastoral, care este benefică în primul rând celui aflat în suferinţă. Când medicul ajunge la concluzia că fiecare salon de spital este o mică parohie, prezenţa preotului amplifică această gândire şi o concretizează printr-un proces comun de vindecare, trupească şi sufletească în acelaşi timp. Ideal ar fi ca toţi medicii să conştientizeze conceptul de medicină creştină şi să pună mare preţ pe valoarea terapiei spirituale în interiorul actului medical. Dialogul dintre medicină şi Biserică, dintre medici şi preoţi se dovedeşte a fi viabil şi necesar, deoarece în centrul acestei problematici ne întâlnim cu omul suferind, cu omul bolnav trupeşte şi sufleteşte, cu omul care în încercările prin care trece se luptă cu suferinţa, căutând sursele refacerii sănătăţii nu numai în ştiinţa şi practica medicală, ci mai ales la Dumnezeu, de la care aşteaptă ajutorul prin Biserică, prin medic şi preot deopotrivă.
- Apropierea de Dumnezeu reface în omul bolnav legătura cu harul divin, cu energiile dumnezeieşti necreate, prin care se fortifică atât sufletul, cât şi trupul.
