de Anda Postolache

România este una dintre puţinele ţări care se poate mândri cu trei domnitori care au ajuns în calendarul sfinţilor: Ştefan cel Mare, Constantin Brâncoveanu şi Neagoe Basarab. La 20 iunie 1992, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române i-a canonizat pe domnitorul Ştefan cel Mare şi pe Constantin Brâncoveanu (alături de patru fii şi de sfetnicul său, Ianache). Al treilea domnitor român ajuns între sfinţi este Neagoe Basarab, evenimentul petrecându-se la 9 iulie 2008.

Unii au cârtit la canonizarea domnului Moldovei
Despre voievodul binecredincios Ştefan cel Mare (1457-1504), unii s-au mirat când s-a făcut canonizarea sa în anul 1992. Au spus despre el că a avut mai multe soţii, că a călcat şi pe „alături”, dar ceea ce au uitat cârtitorii a fost marele său merit de a apăra întreaga Europă de năvălirea turcească, deci păgână. Dacă s-ar fi instaurat turcii în partea aceasta de lume, noi, astăzi, dar şi toată Europa de Vest, am fi fost musulmani. I-a plăcut foarte mult lui Dumnezeu că un domnitor atât de destoinic a avut dreapta credinţă şi, dincolo de păcatele sale, a făcut un lucru atât de bun şi care a avut urmări mult în timp. Papa l-a numit Athleta Christi, adică Atletul lui Hristos, recunoscându-i astfel meritele deosebite. În plus, se ştie că îl avea ca duhovnic pe Cuviosul Daniil Sihastrul, un sfânt şi el, care îl povăţuia mereu pe calea cea bună.
Tradiţia spune că, după fiecare bătălie, Ştefan cel Mare ridica o biserică. Nici un alt domnitor român nu a mai ctitorit atâtea lăcaşuri în cinstea lui Dumnezeu: 44 de mănăstiri şi biserici. Cronicarii lui scriu că, de fiecare dată când pleca la război să apere pământul ţării de păgâni, atât el, cât şi soldaţii mai întâi se spovedeau şi se împărtăşeau. Pe haine aveau cusut semnul crucii şi tot cu crucea mergeau în faţă. Steagurile de luptă aveau brodate şi pictate chipurile sfinţilor militari: Sfântul Gheorghe, Dimitrie şi alţii.
Sfântul Ştefan cel Mare este sărbătorit în calendarul ortodox românesc la 2 iulie, când, la ctitoria sa, Mănăstirea Putna, unde este înmormântat, se fac pelerinaje ample şi slujbe de cinstire.

Martirul care şi-a văzut fiii omorâţi
Voievodul Constantin Brâncoveanu al Ţării Româneşti (1688-1714) a fost căsătorit cu Marica, nepoata lui Antonie Vodă din Popeşti, şi împreună au avut patru băieţi: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, şi şapte fete - Stanca, Maria, Safta, Ancuţa, Elenca, Bălaşa şi Smaranda. Domnitorul a ştiut ca, pe timpul celor 26 de ani de domnie, să menţină pacea şi să aibă o politică abilă de a stăvili expansiunea ţaristă şi otomană. Pe plan cultural, în vremea lui Brâncoveanu, au înflorit foarte mult arhitecura şi toate artele, dezvoltându-se stilul ce poartă numele de brâncovenesc, unul dintre cele mai frumoase şi astăzi.
Brâncoveanu a înfiinţat Academia din Bucureşti, o şcoală superioară, având ca limbă de predare greaca veche, în clădirile de la fosta Mănăstire „Sfântul Sava”. Avea o avere uriaşă, ceea ce a atras invidia Porţii Otomane. Învinuit de trădare de turci pentru că a ajutat ruşii în vremea războiului ruso-turc, Constantin Brâncoveanu a fost luat ostatic, împreună cu familia, şi dus la Constantinopol. După o perioadă de îndelungi torturi, a fost nevoit să spună unde sunt banii şi ce conturi avea în băncile occidentale. După aceea i-au cerut să renunţe la credinţa ortodoxă împreună cu familia, pentru a scăpa cu viaţă. Domnitorul nu a vrut aceasta şi, de ziua soţiei sale, la 15 august 1714, celor patru băieţi li s-au tăiat capetele în faţa sa, iar la sfârşit a fost şi el decapitat. Soţia sa a reuşit să adune o parte din sfintele lor rămăşiţe şi să le aducă în ţară, fiind îngropate într-o criptă din Biserica „Sfântul Gheorghe Nou” din Bucureşti, ctitorie a domnitorului.
Sfinţii Martiri Brâncoveni au fost mereu cinstiţi ca sfinţi în popor, dar canonizarea oficială s-a făcut abia în 1992, fiind prăznuiţi la 16 august.

Sfântul care a lăsat un testament cu sfaturi creştine
Neagoe Basarab (1512-1521) este din neamul boierilor Craioveşti. A fost căsătorit cu doamna Despina. Încă de tânăr, după ce a făcut studii culturale şi duhovniceşti în marea şcoală a vremii sale de la Mănăstirea Bistriţa-Vâlcea, unde a învăţat şi mai multe limbi, a fost făcut dregător în Cancelaria domnească a lui Radu cel Mare.
Între faptele sale bune se află nu doar viaţa sa smerită, ci şi zidirea de biserici. Cea mai mare şi cea mai cunoscută este Mănăstirea Curtea de Argeş. Când domnitorul Radu cel Mare s-a certat cu Nifon, Patriarhul Constantinopolului, chemat în Ţara Românească pentru a revigora viaţa monahală, Neagoe l-a ocrotit pe Sfântul Nifon, devenindu-i şi ucenic. Tot Neagoe, ca tânăr domnitor, a fost atât de deschis culturii şi credinţei, încât l-a adus pe călugărul Macarie, originar de la sus de Dunăre, ca să tipărească la Mănăstirea Dealu din Târgovişte primele cărţi de cult bisericesc de pe teritoriul românesc (1508).
Înainte de a muri i-a lăsat fiului său, Teodosie, un testament, cunoscut de noi drept „Învăţăturile lui Neagoe către fiul său Teodosie”, în care se găsesc sfaturi profund creştine pentru viaţă, dar mai ales despre felul în care ar trebui să fie un domnitor. Datorită vieţii sale cucernice şi înţelepte, Neagoe Basarab, domnitorul care a împlinit în viaţa sa învăţătura Sfintei Scripturi, a fost canonizat în 2008, Biserica noastră prăznuindu-l la 26 septembrie.

Condiţii pentru sacralitate

Principalele calităţi care fac dintr-un om de rând un sfânt sunt: ortodoxia neîndoielnică, puterea de a suferi moartea martirică pentru dreapta credinţă, puterea de a-şi închina viaţa celei mai desăvârşite trăiri morale şi religioase, săvârşirea minunilor în viaţă sau după moarte şi aflarea trupului său neputrezit, răspândind o mireasmă.