de Andrei Dicu
- Religiile lumii, între mistică, istorie şi analiză sociologică
Religia reprezintă căutarea spirituală care are ca scop trăirea vieţii după vrerea lui Dumnezeu, oricare ar fi acest „Dumnezeu”, pentru fiecare sistem în parte. În general, religiile, şi mai ales cultele, aduse faţă în faţă, nasc polemici, au ca literă de lege Dogma şi elimină, în mare parte, orice fel de satisfacţie „superficială” a împlinirii setei de Absolut. Iată de ce ne-am hotărât să trecem în revistă principalele „curente” religioase, pentru a le înţelege asemănările şi deosebirile.
Catolicismul, în continuă cădere
Cuvintele lui Andre Malraux, care ar fi spus „secolul al XXI-lea va fi religios sau nu va fi deloc”, au fost traduse intenţionat greşit, afirmaţia corectă fiind „secolul al XXI-lea va fi mistic sau nu va fi deloc”. Totuşi, asistăm la o exacerbare a fenomenului religios. Principala întrebare care biciuie constant lumea catolică este „va muri sau nu creştinismul?”. De ce ne referim exclusiv la lumea catolică? Studiile recente arată că în Franţa, de exemplu, numărul botezurilor catolice scade în medie cu 1% pe an din 1960 încoace. Procentajul căsătoriilor catolice în raport cu mariajele civile, perceput la 61% în 1984, nu mai era decât de 44,3% în 1996. În vreme ce clerul catolic îmbătrâneşte în întreaga Europă, numărul copiilor catehizaţi scade cu regularitate. Revista religioasă „La Croix” nota la 1 octombrie 2000: „La reînceperea cursurilor de catehism, numărul copiilor care participă, o treime dintre cei cu vârsta cuprinsă între 8 şi 12 ani, continuă să scadă în Franţa”. Este clar că interesul faţă de creştinism şi mai ales faţă de catolicism înregistrează un regres în Europa. Anchetele recente relevă că, dacă la ora actuală creştinismul cunoaşte un regres important inclusiv în Irlanda, în Spania şi în Suedia, el se afirmă în schimb în Italia, în Portugalia şi în Danemarca.
Totuşi, cum a început totul în ceea ce priveşte existenţa de tip creştin, care presupune mai presus de toate conceptul „mântuirii”? Cuvântul „catolic” în accepţiunea lui teologică este expresia tradiţională, folosită de toate confesiunile creştine, pentru a spune că Biserica lui Hristos este universală, nu numai în sens geografic, ci profund, în vocaţia ei de a primi toate rasele şi culturile. În mod curent, conceptul defineşte credincioşii sau instituţiile legate de Roma, adică numai o parte a Bisericii lui Hristos. Concret, catolicismul este totalitatea creştinilor şi a comunităţilor creştine care recunosc jurisdicţia episcopului Romei, numit „Papă”. Catolicismul îşi are originea în primele Biserici, atunci când martorii vieţii şi propovăduitorii lui Iisus erau încă prezenţi. Dar, în ceea ce îl deosebeşte de celelalte Biserici creştine, nu putem vorbi cu adevărat de catolicism decât după ruptura dintre Răsărit şi Apus (Marea Schismă dintre Roma şi Constantinopol), datată la 1054, când s-a petrecut excomunicarea reciprocă a Papei şi a Patriarhului de Constantinopol. De fapt, întrebuinţarea cuvântului ca atare s-a produs mult mai târziu, iar a vorbi despre „1.000 de ani de catolicism” este, deja, un anacronism. Aspectul comunităţii catolice a fost modelat, în principal, de dorinţa de a înţelege şi de a trăi Evanghelia.
Biserica Ortodoxă şi învăţătura Sfintei Treimi
Potrivit istoricului şi sociologului Olivier Clement, „Biserica Ortodoxă este una dintre cele trei expresii majore ale creştinismului. Continuitatea ei cu Biserica primului mileniu este pregnantă. Simbolurile şi învăţătura de credinţă, ca şi scrierile Părinţilor, rămân punctele ei fundamentale, de referinţă. Biserica Ortodoxă numără circa 200 de milioane de botezaţi, cu care se aseamănă mult cele 50 de milioane de ortodocşi necalcedonieni (unitatea de credinţă dintre cele două Biserici a fost proclamată în 1989 şi 1990)”.
Ortodoxismul este o comuniune de mai multe Biserici, în care alegerea primatului unei Biserici autonome trebuie să fie confirmată de Biserica-mamă, Constantinopolul. Patriarhia ecumenică de Constantinopol, de care depind diaspora greacă, arhiepiscopia de origine rusă a Europei occidentale, Bisericile autonome ale Finlandei şi Cretei, este primordială. Urmează Patriarhiile apostolice de Alexandria (le regăsim în comunităţile africane), de Antiohia (de care depinde lumea arabă creştină) şi de Ierusalim. Patriarhia Moscovei are autoritate asupra Bisericii autonome a Japoniei şi a Bisericilor din Ucraina, Moldova, Belarus, Letonia şi Estonia, care dispun de autonomie internă. Urmează Bisericile Naţionale, conduse de Patriarhi proprii, ale României, Serbiei şi Bulgariei, dar şi câteva Biserici minoritare. Conform religiei ortodoxe, Sfânta Treime este formată din Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt. Dumnezeu Tatăl este singurul Creator şi Atotputernicul. Dumnezeu Fiul este unicul Fiu al Domnului, trimis spre a ridica păcatele lumii. Cu toţii suntem consideraţi fiii lui Dumnezeu, însă Iisus Hristos este „Fiul Omului”, trimis spre a ridica „păcatul strămoşesc”. Sfântul Duh a apărut la botezul lui Iisus în formă de porumbel. Atunci botezul a fost ridicat la rang de Sfântă Taină. Cei trei formează o singură fiinţă în trei persoane sau în trei ipostaze. Sociologi ai religiei, precum protestantul Max Weber, consideră învăţătura Sfintei Treimi drept „o formă timpurie şi imatură a teologiei creştine, fantasmagorice şi iraţionale în caracter”. Printre teologii occidentali antitrinitarieni se mai numără Isaac Newton şi Michel Servetus, ultimul plătind cu viaţa respingerea acestei învăţături, fiind ars pe rug de protestanţi. (va urma)
• Marea Schismă de la 1054 a impus excomunicarea reciprocă a Papei şi a Patriarhului de Constantinopol
Între Biserica Catolică şi cea Ortodoxă există diferenţe doctrinare, ritualice (catolicii promovând sobrietatea şi tradiţionalismul pur) şi arhitecturale. Referitor la dogmă, observăm includerea Filioque în Crezul Ortodox (şi teologia aferentă a dublei ascendenţe, aceea că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul) şi sferei autorităţii papale, la catolici. Biserica Romano-Catolică a promulgat anumite dogme după Marea Schismă (Purgatoriul, Imaculata Concepţie a Maicii Domnului şi infailibilitatea papală) şi alte aspecte, precum păcatul originar, care sunt considerate doctrinar greşite (eretice) de ortodocşi. Deşi scriitorul Jeffrey D. Finch susţinea că „apropierea dintre Est şi Vest pare să fi depăşit polemicile moderne neoscolastice şi neopalamiste”, teologii ortodocşi consideră că diferenţele sunt semnificative, adânc înrădăcinate şi ireconciliabile. Savanţii susţin că Biserica Romano-Catolică a fost iremediabil afectată de arianism, de teologia augustiniană şi de scolasticism, şi nu poate fi reconciliată cu teologia ortodoxă, cu excepţia cazului în care aceste erori sunt stârpite şi abandonate.