Main menu

header

cotnari wide

693 11 1de Andrei Dicu şi Adrian Barna

Aţi auzit de multe ori expresia „sunt zen!”. Deşi de multe ori este o exagerare, sintagma dovedeşte o stare de spirit pozitivă. Ce se întâmplă, însă, când lucrurile stau invers, când ne impunem, fără să vrem, să fim trişti, deprimaţi? Filosofii greci credeau că mintea umană este „un bun slujitor, dar un stăpân îngrozitor”. Mesajul este simplu: să ne folosim mintea şi să nu-i permitem să ne folosească ea, pe noi.

Recunoaşterea cauzelor

În epoca vitezei, a stresului dus peste limită, a comprimării timpului, majoritatea semenilor noştri se lasă dominaţi, speriaţi şi persecutaţi de propriul intelect. Şi după cum orice tratament are la bază recunoaşterea problemei, a cauzei, stabilirea unui diagnostic şi înţelegerea lui, e momentul să aflăm în ce măsură suntem stăpânii sau sclavii propriilor minţi. Altfel spus, neajutorarea învăţată sau dobândită se manifestă la oameni prin senzaţia unei lipse a capacităţii de a gestiona sau de a evita situaţiile negative sau complicate, în lumina unor experienţe anterioare, care le-au demonstrat că nu deţin controlul asupra rezultatelor acţiunilor lor şi că nu sunt capabile de anumite lucruri. Cu siguranţă, această convingere este, în majoritatea cazurilor, neadevărată, iar de aici apare problema.

Seligman şi adevăruri revelate de şocuri electrice

693 11 2În anul 1967, psihologul american Martin Seligman a inventat termenul „neajutorare învăţată”, referindu-se la un fenomen prin care un subiect (om sau animal), care este supus, în mod repetat, unui factor stresant imposibil de evitat, dezvoltă un sindrom comportamental care îi reduce capacitatea de a combate sau de a evita acel factor de stres, chiar şi în circumstanţe care i-ar permite să ia atitudine. Fenomenul neajutorării învăţate este o modalitate foarte eficientă de a induce o stare similară depresiei animalelor care sunt subiecte de experiment. Experimentele originale care l-au adus pe Seligman la această concluzie au avut la bază cercetări asupra condiţionării clasice, adică a procesului prin care un animal sau o persoană face conexiuni între diverse elemente. Seligman declanşa o sonerie şi apoi administra un şoc electric slab unor câini, prin podeaua padocului în care se aflau aceştia. După mai multe repetări, animalele reacţionau la şoc dinainte ca acesta să se producă. Imediat ce auzeau soneria, tresăreau de parcă ar fi fost curentate. Şocurile erau imprevizibile şi, foarte important, erau inevitabile. Câinii nu aveau nicio modalitate prin care să scape de ele. În a doua parte a experimentului, cercetătorul a instalat pe mijlocul padocului o barieră la înălţime redusă, care separa podeaua într-o parte electrificată şi una neutră, sigură. Prin urmare, tot ceea ce urma să aibă de făcut câinii electrocutaţi pentru a scăpa de elementul de stres era să sară, cu uşurinţă, peste mica barieră. Dar niciunul nu a cutezat să facă acest lucru, pentru că toţi erau deja învăţaţi să se simtă neajutoraţi, aveau mentalitate de victimă şi pur şi simplu s-au resemnat.

„Sunt prost!”

Ce legătură au experimentele lui Seligman cu oamenii? Cercetările ulterioare au demonstrat că modul în care privim evenimentele negative care ni s-au întâmplat poate avea un impact asupra eventualei instalări a unui sentiment de neajutorare în psihicul nostru. Şi totul are legătură cu nivelul de control perceput şi poate începe în copilărie. Psihologii cred că neajutorarea poate fi considerată o consecinţă a experienţelor de socializare timpurii. Mai exact, rigiditatea şi negativismul afişate în sistemele familiale pot afecta dezvoltarea competenţelor unui copil. După mai multe încercări eşuate, creierul „învaţă” că posibilitatea de a avea succes este înafara controlului său. Odată „programaţi” în limitele acestei convingeri, renunţăm la speranţă şi la efort. Imaginaţi-vă că picaţi la un examen. Iată câteva explicaţii posibile: „Sunt prost”, „nu am învăţat suficient”, „testul a fost prea dificil”... Fiecare dintre aceste motivări poate fi privită ca o formă diferită de atribuire. O atribuire reprezintă factorul pe care o persoană îl consideră responsabil pentru un rezultat sau o situaţie. Atribuirile pot fi alocate atât evenimentelor negative, cât şi celor pozitive. Există atribuiri interne, potrivit cărora cauza evenimentului are legătură directă cu persoana, atribuiri externe, adică dăm vina pe testul care era înafara controlului nostru, şi atribuiri globale, în sensul în care factorii care afectează rezultatul se aplică unui număr mare de situaţii, nu doar uneia singure.

Etapele eliminării pesimismului

Dacă există în viaţa noastră „departamente” în care considerăm că acţiunile noastre nu pot influenţa viitorul, este foarte probabil ca, de fapt, să avem un anume nivel de control, dar neajutorarea învăţată să ne ţină pe loc. Iată, însă, câteva ponturi despre cum am putea depăşi autolimitarea. În primul rând, trebuie acceptată schimbarea. E obligatoriu ca mintea să se deschidă în faţa posibilităţii că viaţa se poate schimba în bine. Dacă acest adevăr este dificil de acceptat, e cazul să ne întrebăm dacă este posibil ca existenţa noastră să se înrăutăţească în urma propriilor decizii şi acţiuni. Dacă e posibil ca lucrurile să meargă mai rău, ca rezultat al faptelor noastre, atunci nu există niciun motiv pentru care să nu credem că putem genera şi efecte benefice în viaţă. În al doilea rând, trebuie schimbată perspectiva. Dacă prietenul nostru cel mai bun s-ar afla în situaţia noastră, nu l-am încuraja să gândească obiectiv la împrejurări şi să acţioneze în modul cel mai potrivit? Apoi, e necesar să ne stabilim ţelurile. Simplul act de a defini obiectivele ne va ajuta să trecem peste sentimentul că nu deţinem controlul asupra viitorului. Energia şi procesele cognitive necesare stabilirii scopurilor ne vor face mintea să gândească în moduri complet noi, creând conexiuni neuronale proaspete. În fine, cel mai important este să învăţăm optimismul. Vorba lui Gică Hagi, „cum să fim pozitivi”. Potrivit doctorului Seligman, „oamenii optimişti tind să interpreteze necazurile ca pe ceva trecător, gestionabil şi specific unei situaţii. În schimb, pesimiştii consideră că necazurile lor sunt permanente, le subminează orice acţiune şi sunt incontrolabile”. Pe scurt, dacă schimbăm modul în care justificăm evenimentele care apar în vieţile noastre, vom suferi mai puţin de sentimentul neajutorării învăţate.

„Oamenii optimişti tind să interpreteze necazurile ca pe ceva trecător, gestionabil şi specific unei situaţii“ (Martin Seligman)

Alvin Toffler şi „analfabeţii secolului al XXI-lea“

Potrivit scriitorului american Alvin Toffler, „analfabeţii secolului al XXI-lea nu vor fi cei care nu ştiu să scrie sau să citească, ci aceia care nu pot învăţa, nu se pot dezvăţa şi nu pot reînvăţa”. Felul în care privim lucrurile, precum şi dispoziţia şi comportamentul pe care decidem să le avem în viaţa de zi cu zi sunt, în bună măsură, doar tipare învăţate. Şi capacitatea noastră de „a învăţa, de a ne dezvăţa şi a reînvăţa” atitudini emoţionale şi tipare psihologice este, într-adevăr, o formă de alfabetizare existenţială. Optimismul se învaţă, însă pentru asta este necesar să ne schimbăm felul de gândire şi comportamentul, din mers.