de Gabriela Niculescu

În numărul trecut al revistei v-am făcut o introducere în domeniul medicinei ortomoleculare cu ajutorul dr. Horaţiu Albu (foto), de la Columna Medical Center din Bucureşti, preşedintele Societăţii de Medicină Ortomoleculară din România. Acest domeniu complex ne oferă o mulţime de informaţii importante prin modul diferit de abordare a pacientului şi cel de terapie. În acest episod vom discuta despre micronutrienţi şi despre terapiile de creştere a imunităţii.

„Fitoterapia care nu are efecte secundare este un mit”
- Daţi-ne câteva exemple de substanţe naturale, de „arme” ale medicinei ortomoleculare.
- Specialiştii de la Facultatea de Medicină din Osaka au făcut o clasificare, în 2006, a substanţelor ce au acţiuni benefice asupra sănătăţii omului, şi le împart în două categorii:
1. Substanţe farmacologic active (pentru terapia alopată, care inhibă sau stimulează o proteină);
2. Substanţe nutriţional active (pentru terapia ortomoleculară), care, la rândul lor, se împart în:
a) Substanţe care fac parte istoric din compoziţia organismului (micronutrienţi: vitamine, oligoelemente, microelemente, unele enzime);
b) Compuşi izolaţi din fibre vegetale sau animale care intră uzual în alimentaţia unor mari categorii populaţionale de-a lungul unor perioade importante.
Aici apare o problemă şi voi demonta undele dintre prejudecăţile care se vehiculează. Se consideră că fitoterapia (terapia cu produse vegetale) nu are efecte secundare. Este un mit. Conform demonstraţiilor şi clasificărilor celor de la Osaka, dacă anumite substanţe au efecte farmacologic active, atunci clar au şi efecte secundare. Dacă nu au efecte active, atunci nu au nici efecte secundare.
O dată cu această clasificare, substanţele fitoterapice s-au despărţit în două categorii. Unele s-au dus în categoria substanţelor farmacologic active, şi cel mai edificator exemplu este o substanţă care la începuturi a fost vegetală, apoi a devenit de sinteză, acidul acetilsalicilic sau aspirina. Ştim cu toţii că are efecte pozitive şi negative.
Există acele substanţe vegetale care intră de mult timp în alimentaţia omului. Salcia, spânzul nu au legătură cu alimentaţia, dar mango, lemnul-dulce, scorţişoara, ceaiul verde sunt consumate. Din acestea se extrag molecule, substanţe care au efect asupra sănătăţii omului, şi nu intră nici în substanţele care fac parte istoric din compoziţia organismului, dar vin ca şi molecule din plante care uzual sunt consumate de mari categorii populaţionale şi au trecut proba timpului.
Acestea au acţiuni importante vizavi de sănătatea omului, problema este pur şi simplu de cantitate.

„Organismul este supus în permanenţă la factori ce încearcă să-l destabilizeze”
- De câte miligrame de substanţă activă dintr-o plantă am avea nevoie pentru ca rezultatele să fie vizibile?
- Vă dau un exemplu. Există un compus cu proprietăţi fabuloase în ceaiul verde. Şi spunem că-l bem, că e bun. Da, dar cât? În acelaşi timp, există o doctorie de nutriţie ortomoleculară din care se recomandă trei comprimate pe zi, ce conţin în total cam 100 mg de extract din ceai verde. Asta înseamnă că trebuie să bem ceaiul obţinut din aproximativ două kilograme de pulbere de ceai verde pe zi, ceea ce este imposibil.
Extractele sunt micronutrienţii concentraţi din cantităţi importante de alimente, imposibil de consumat. Şi cu cât ne îndepărtăm de agricultura arhaică, pe nişte pământuri curate, care ar fi asigurat concentraţiile micronutriţionale normale, şi mergem către culturi extrem de intensive, spoliate din punct de vedere micronutriţional, cu atât avem nevoie de cantităţi tot mai mari de plante.
În nutriţia ortomoleculară sunt două lucruri importante de semnalat: regimul alimentar şi echilibrarea micronutriţională pe ţesuturile deficitare, care se face şi cu ajutorul acestor extracte.
Organismul nostru este supus în permanenţă la factori de mediu interni sau externi, care încearcă să-l destabilizeze, şi el, prin nişte resurse, se opune, ca orice sistem fizic, acestei destabilizări.
Un organism nu este sănătos sau bolnav, ci este într-o permanentă stare de luptă. Apar fenomene care încearcă să destabilizeze, să aducă boală, şi fenomene reparatorii pe care le dezvoltă organismul pentru a-şi menţine integritatea. Starea de boală intervine atunci când organismul nu mai face faţă să contracareze efectele negative. Dar „biciuirea” sa pentru contracarare înseamnă consum, uzură, resursă biologică, scăderea speranţei de viaţă. De aceea trebuie să-i creăm un mediu cât mai propice, pentru ca el să poată duce aceste lupte. El le duce, chiar cu succes, important este pentru cât timp şi să-i creăm un mediu potrivit. Degeaba nu faci abuzuri dacă-l pui să lupte într-un mediu nefavorabil.
În numărul următor veţi citi despre cei trei factori de stres care ne afectează viaţa: fizic, psihic şi alimentar.

„Creşterea imunităţii se face prin dietă şi prin complexe micronutriţionale ortomoleculare“

- Cui i se recomandă terapiile de creştere a imunităţii?
- La indivizii cu tendinţă disimună este terapia cea mai importantă, indiferent de ce alte patologii mai are asociate. Fondul de tratament este echilibrarea micronutriţională, pentru că această tendinţă necorectată duce la boli grave. Creşterea imunităţii se face prin dietă şi prin complexe micronutriţionale ortomoleculare. Principalii pacienţi care au nevoie de creşterea imunităţii sunt cei neoplazici, cei cu boli virale cronice, cum sunt hepatitele, pacientele din serviciile de obstetrică şi ginecologice, cu infecţii virale cronice, cum este Human Papilloma Virus (HPV). Unii pacienţi cu boli infecţioase recidivante sau trenante, precum infecţiile urinare sau tuberculoza, şi, foarte important, copiii care sunt încă în perioada de alimentaţie inconştientă (până la 14 ani), foarte mulţi dintre ei suferă de tulburări disimune.
Ortomolecular nu înseamnă să creşti sau să scazi imunitatea, ci s-o aduci în limitele normale. Anumite preparate ortomoleculare chiar asta fac, cresc imunitatea acolo unde este scăzută şi o scad pe segmentele unde este ridicată.

„În nutriţia ortomoleculară sunt două lucruri importante de semnalat: regimul alimentar şi echilibrarea micronutriţională pe ţesuturile deficitare“