Main menu

header

ATENTIE ! Acest site foloseste cookies.

Sunte de acord cu cele prezentate. Learn more

I understand

Conform Regulamentului European 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date, Taifasuri Media SRL, are obligația de a prelucra date cu caracter personal în conformitate cu principiile de prelucrare și în condiții de securitate tehnică și numai pentru scopurile specificate în Prelucrarea datelor.

Planta zebră - Visul iubitorilor de plante

    Dacă doriţi o plantă decorativ-exotică, o alegere potrivită este Aphelandra (în termeni ştiinţifici) sau planta-zebră (în termeni populari). Floarea este originară din America tropicală, întâlnindu-se foarte des în Columbia, Brazilia şi Mexic. Datorită florilor deosebit de interesante în nuanţe de galben intens şi a frunzelor lucioase, de un verde închis, în formă de lance, cu nervuri proeminente de culoare albă, Aphelandra nu are cum să treacă neobservată.

 Florile se usucă după o lună
Florile galbene, înconjurate de bractee galbene-verzui sau chiar roşiatice, conferă plantei-zebră un farmec aparte. Aphelandra este decorativă prin frunzele foarte colorate, florile având viaţă scurtă. Acestea apar spre sfârşitul verii din bractee galbene strălucitoare, „pătate” cu roşu sau vede şi se usucă în maximum o lună. Notorietatea şi frumuseţea plantei este dată în mare parte de frunze, rar întâlnite la alte tipuri de plante.

Mica mea gradina - Sfatul săptămânii

   Yucca, plantă lemnoasă de interior, suportă soarele puternic şi temperaturile ridicate. Este bine să o amplasaţi într-o încăpere bine luminată, eventual în dreptul ferestrei. Udarea se face în farfurie, iar pentru a doua udare se aşteaptă ca solul de la suprafaţă să se usuce. Yucca se stropeşte pe frunze dacă aerul din încăpere este uscat, iar iarna se păstrează la o temperatură de 16-18 grade Celsius.

Mica mea gradina - Un „palmier” în casa voastră: sagotierul japonez

   Sagotierul japonez este o plantă multimilenară, pentru că datează din vremea dinozaurilor, având o vechime mai mare de 150 de milioane de ani. Forma şi textura sa unică îl fac o plantă foarte căutată atât pentru arta peisageră (acolo unde condiţiile de climă o permit), cât mai ales ca plantă de interior.

Ajunge la maturitate la 50 de ani
    Sagotierul japonez are un aspect foarte simetric: coroana are frunze de culoare verde închis, iar trunchiul poate atinge până la 30 de metri înălţime. Planta creşte greu, atingând înălţimea maximă în aproape 50 de ani de existenţă. Pe măsură ce se dezvoltă pot apărea ramificaţii ale trunchiului gros, lucru care îl face mai interesant şi mai atrăgător. De asemenea, sagotierul japonez produce la baza rădăcinii frunze ce formează, în timp, un ghem în jurul tulpinii.

Are frunze şi de 12 metri!
    Frunzele distinctive pot atinge aproape 12 metri în lungime şi sunt compuse din frunzuliţe, ce se curbează la margine sub forma literei C. Sagotierul arată cel mai bine când apar frunzele noi, primăvara târziu sau vara devreme. La început, frunzele sunt ca nişte ţepi lungi, în jurul trunchiului şi se desfăşoară încet până la vârf, după care fiecare frunzuliţă se desface înspre exterior şi, în final, întreaga frunză atârnă greu, alături de celelalte din rozetă.

Mica mea gradina - Sfatul săptămânii

   Feriga africană (Zamioculeas Zamiifolia) este o plantă nepretenţioasă, dar iarna are nevoie de duşuri calde, de două ori pe săptămână, cu apă săracă în calcar, pentru a nu se păta frunzele. Soluţia ideală este apa de ploaie stătută, cu o temperatură de minimum 20 de grade Celsius.

Mica mea gradina - Cyclamen - Frumoasa cu viaţă scurtă

Cyclamen este o plantă perenă ale cărei flori au împrumutat parcă puţin din aspectul fluturelui, având culori de la roşu până la violet sau alb.

O floare otrăvitoare
      Cyclamen este originară din insulele estice ale Mării Mediterane, dar şi din Siria, Palestina şi Grecia. O putem întâlni de la vegetaţia de pădure din zonele alpine până la regiunile mediteraneene orientale, Iran şi sudul Somaliei. A fost adusă în Europa în secolul al XVII-lea, iar de atunci s-au obţinut forme şi varietăţi numeroase, cu flori simple sau duble, cu petale late sau deformate, stil „rococo”, cu petale întregi sau franjurate, simple sau multicolore. Există peste 30 de specii în stare spontană, în regiuni muntoase, joase şi împădurite, pe sol calcaros, frunze sau între pietre, pe pajişti, în tot bazinul mediteranean. Poate fi interesant faptul că această plantă este otrăvitoare, fiind folosită în antichitate ca purgativ.

 Trăieşte numai trei-patru ani!
     La sfârşit de primăvară, când se termină perioada de înflorire, din aprilie până în iulie, ghiveciul trebuie mutat la umbră, posibil în loc deschis. În această perioadă, activitatea vegetală scade, pentru că, în timpul verii, planta intră în repaus vegetal şi nu pretinde prea multă energie. Acesta este momentul în care trebuie să îi îndepărtaţi, cu delicateţe, frunzele uscate şi veştejite, să tăiaţi fiecare peţiol chiar de la nivelul tuberculului, pentru a nu lăsa în urmă fragmente ce pot putrezi şi determina moartea plantei.

Mica mea gradina - Sfatul săptămânii

    Dacă doriţi să daţi căsuţei dumneavoastră un aer mai natural şi apropiat de natură, mizaţi pe prospeţimea şi pe frumuseţea plantelor de apartament. Puteţi obţine efecte vizuale deosebite cu coşuleţe sau jgheaburi în scoarţă de copaci. Ele pot fi aşezate pe diverse mobile sau agăţate de perete. Bineînţeles că pentru a rezista se întăresc cu cercuri metalice. Plantele se pot aşeza în ele cu ghiveci cu tot sau direct într-un amestec de pământ uşor, compus din turbă, pământ de frunze şi muşchi.

Mica mea gradina - Delicata „Nu mă deranja”

„Sporul casei“, „Nu mă atinge“ sau „Nu mă deranja“ sunt doar câteva dintre denumirile cu care este cunoscută delicata floare Impatiens. Plăntuţa, deseori întâlnită în casele noastre, are această denumire întrucât la cea mai mică atingere fructele mature se sparg.

Plantă de apartament
    Impatiens (denumirea ştiinţifică) este o plantă perenă, ce face parte din familia Balsaminaceae, şi are un aspect erbaceu. Florile se întâlnesc într-o mare varietate de culori, de la alb, roşu, roz, portocaliu sau violet până la diverse combinaţii între diferite nuanţe. În general, „Sporul casei“ se dezvoltă frumos ca plantă de interior. Dacă locuiţi la curte sau aveţi un balcon încăpător, puteţi să scoateţi ghiveciul afară, dar aveţi grijă să nu o plantaţi în grădină. 

Pulverizaţi-i apă pe frunze
    Iubitoare de lumină, „Sporul casei“ nu acceptă vara lumina directă. Se simte bine la temperaturi ce variază uşor în jurul valorii de 20 de grade. În cazul unor veri mai călduroase, aveţi grijă să pulverizaţi apă pe frunze, dimineaţa sau seara. Pământul din ghiveci trebuie păstrat permanent umed, însă aveţi grijă ca apa să nu băltească! Rădăcinile ar putea putrezi şi să pierdeţi planta. În perioada iernii, „Nu mă deranja“ trebuie să se „adăpostească” în locuri în care temperaturile nu coboară mai jos de 12 grade Celsius. Tot în sezonul rece, planta nu trebuie udată din abundenţă.

Mica mea gradina Sfatul săptămânii

Muşcatele curgătoare se ţin în plin soare pe perioada verii şi se udă atunci când compostul este uscat. Se curăţă de frunzele uscate şi de florile trecute şi se vor tăia imediat sub frunzele unde s-au aflat florile, pentru formarea noilor lăstari şi a unor ramificaţii frumoase. Plantele se vor ajuta şi cu îngrăşământ administrat vara o dată la două săptămâni.

    După perioada de înflorire, toamna-iarna plantele se vor ţine într-o perioadă de repaus. Li se va asigura o temperatură de 7-5°C, se vor uda rar şi se vor curăţa de frunzele veştede şi de florile uscate.

Frumoasa grădinilor: hortensia

O floare nepretenţioasă, iubitoare de apă, cu numeroase nuanţe coloristice

    Orice grădină ce se respectă are printre florile sale şi una cu totul specială, hortensia. Această plantă de grădină, ce înfloreşte pe toată perioada verii şi până toamna târziu, este renumită pentru frumuseţea ei. Numele său ştiinţific, Hydrangea, vine din grecescul hydros, care înseamnă apă.

Aproape 200 de soiuri 
    Hortensiile cu flori mari, rotunde, sunt originare din Japonia, loc în care tipul serrata a fost cultivat de sute de ani. Când aceste flori au fost aduse în vest, cam în jurul secolului al XVIII-lea, au făcut senzaţie, la început fiind tratate ca nişte plante de interior şi cultivate în casă.
    Apariţia unui număr din ce în ce mai mare de varietăţi de hortensie în culori din ce în ce mai sofisticate a început acum zeci de ani, în serele din Franţa, Germania şi Marea Britanie. Acum, numărul acestora este atât de mare, iar nuanţele sunt atât de delicate, încât nici măcar experţii nu le mai pot distinge. Hortensia este o plantă de zonă temperată şi cuprinde aproximativ 190 de soiuri, în multe ţări fiind considerată o floare tradiţională pentru Sfintele Paşti şi Ziua Mamei.

 

Mica mea gradina - Sfatul săptămânii

   Curmalul nu cere condiţii deosebite de îngrijire, este iubitor de căldură, nu este prea pretenţios la lumină, dar nu suportă curenţii de aer. Este bine să-l scoateţi afară sau pe balcon în timpul verii, dar nu uitaţi să îl udaţi din abundenţă, fără ca apa să stagneze pe mugurul central, pentru că ar provoca putrezirea plantei. Este important să fertilizaţi substratul cu substanţe nutritive de două-trei ori pe lună.

Mica mea gradina - Tăierea ficusului

    Operaţia de tăiere a lăstarilor sau a ramurilor se aplică ficusului de obicei primăvara (martie-aprilie) sau oricând e nevoie, pentru formarea unei coroane frumoase. Modul în care se taie depinde de tipul de ficus şi de ceea ce urmează să devină acesta.

Transformaţi-l în bonsai!
     Există specii de ficus cu frunza mare (elastică, lirată) care devin la maturitate arbori mari, precum şi ficuşi cu frunze mărunte, cu port de salcie sau care cresc sub forma unor arbuşti urcători. Toate aceste specii pot fi crescute obişnuit, într-un apartament normal şi în acest caz contează aranjarea coroanei în aşa fel, încât să se potrivească spaţiului sau pur şi simplu să arate bine. Sunt însă cazuri speciale când din ficus dorim să facem un bonsai, şi atunci tăieturile vor fi realizate în mod diferit.
    În cazul tăierilor obişnuite se urmăreşte, de obicei, eliminarea lăstarilor anemici, decoloraţi, bolnavi sau uscaţi în timpul iernii, precum şi ramificarea plantei. Se păstrează de obicei porţiunile din ramura cu câteva (patru-şase) frunze sănătoase, crescute apropiat sau, dacă ramura este goală pe o porţiune mare de la bază, se păstrează maximum 30 cm din ea. Tăierea se realizează la aproximativ un centimetru deasupra unei frunze sau a unui nod fără frunză şi imediat după aceasta, din ultimele două noduri din vârf, vor porni viitoarele ramificaţii.