Main menu

header

502 16 1de Cătălina Tăgârță

Interpretă a cântecului moldovenesc, Mihaela Gurău vine de la Onești (Bacău), oraș binecuvântat de Dumnezeu, acolo unde s-a născut și s-a format cea mai strălucitoare stea a gimnasticii mondiale, Nadia Comăneci. „Am remarcat-o pe Mihaela în primăvara anului 2005, cu ocazia unui concurs de folclor organizat de MAI în orașul Câmpina. Frumusețea glasului, inteligența frazării și interpretarea fermecătoare a poeziei cântecului m-au cucerit atât pe mine, cât și pe toți ceilalți membri ai juriului, acordându-i în unanimitate premiul I. Mihaelei Gurău nu-i lipsește nimic pentru a deveni o vedetă incontestabilă a cântecului românesc”, declara Benone Sinulescu în urmă cu câțiva ani. Însă mai multe despre cum este Mihaela dincolo de scenă, despre copilăria și despre ambițiile sale ne-a vorbit chiar artista.

Prima piesă, cântată din proprie inițiativă, la grădiniță

- Mihaela, cei mai mulți dintre fanii tăi probabil știu deja că ești originară din Onești, Moldova. Când ai venit în București?

- În București am ajuns în 2005, întrucât, după ce am absolvit Școala de Agenți de Poliție de la Câmpina (cu specializarea investigații criminale), am fost detașată aici.

- Te rog să ne povestești care a fost traseul carierei tale!

- Prima cântare în fața publicului a avut loc la grădiniță. Eu auzisem în casă melodia: „Hai bordei, hei, hei, hei”, iar într-o pauză, înainte de o serbare, mi-am strâns colegii și le-am zis: „Eu voi cânta versurile, voi strigați la refren hei, hei, hei”. Și uite-așa s-a trezit doamna educatoare cu mine în fața clasei, chiar înainte de începerea festivității. Ea nu știa nimic despre surpriză, și parc-o văd și acum cum trecea de la o stare la alta, cu fața albă ca varul. Dar noroc că a ieșit totul bine și, la sfârșit, chiar am primit felicitări (zâmbește)!

Cursuri de pian cu regretatul profesor Eugen Bertea

- După serbarea aceasta ce s-a întâmplat?

- De mică am fost atrasă nu doar de muzică, ci și de dans. Am învățat dans modern la clubul elevilor, iar prin clasa a III-a sau a IV-a am primit cadou o orgă de la părinți. Aceștia l-au rugat pe fratele meu mai mare din prima căsătorie a tatei, pe Irinel (care cânta deja și venise acasă de Crăciun), să mă testeze. El i-a spus tatei că am ureche muzicală și că ar fi bine să merg mai departe pe acest drum, așa că am urmat cursuri de pian cu regretatul profesor Eugen Bertea, care se ocupa de toată latura artistică a Oneștiului. El ne ducea pe la festivaluri și la înregistrări.

- Câți frați ai?

- Mai am doar unul, pe Irinel, care locuiește la Constanța și are și o formație. El cântă la chitară acum. Am mai avut un frate care a murit înecat, la 17 ani, pe vremea când eu aveam 12 ani (oftează).

Debut oficial la Ansamblul Busuiocul

502 16 3- Cum ai ajuns de la orgă și pian la... solist vocal?

- Orele de pian le făceam la Casa de Cultură, iar în aceeași sală cu mine erau și fetele care interpretau muzică ușoară. Profesorul Bertea a văzut că nu rezonez cu pianul, așa că, după trei ani în care am tras cu ochiul la colegele de sală, m-a lăsat și pe mine să încerc microfonul.

Și-atunci a zis: „Gata, asta e. Cânți vocal”. Mi-a făcut câteva melodii de muzică ușoară, și cu ele mă prezentam la concursuri și la festivaluri, unde plecam adesea alături de Andreea Bălan, spre exemplu. Am luat multe premii, chiar și la concursul „Ti Amo” de la Onești. La finalul școlii generale eram hotărâtă să merg mai departe la Liceul de Muzică, însă, din păcate, în acel an nu exista secțiune pentru muzica ușoară, erau doar canto clasic și muzică populară.

- Și înțeleg că ai optat pentru secțiunea de muzică populară.

- Încurajată de părinți, am mers pe drumul muzicii populare, și nu regret deloc. Așa că am început să ascult acest gen, pentru că până atunci nu făceam asta, mi se părea că râd copiii de mine. Generația mea asculta 3rei Sud Est și alte formații la modă atunci. Debutul oficial în muzică s-a produs la Ansamblul Folcloric Busuiocul, din Bacău, în clasa a XII-a. Iar apoi a urmat Școala de Poliție - mai mult la îndemnul părinților mei, care spuneau că astfel voi avea un serviciu sigur și pot ajunge la Ciocârlia. Și uite că am reușit.

Proiect cu Cristina Spătar

502 16 4- Dacă s-ar ivi oportunitatea, ai mai cânta muzică ușoară?

- Acum nu. Nu mă mai regăsesc în ea..., iar muzica trebuie simțită, altfel nu poți transmite nimic.

- Care sunt piesele cel mai cunoscute din repertoriul tău?

- Piesa care m-a propulsat este „Are mama un fecior”. Oriunde merg, femeile cântă versurile odată cu mine. O altă melodie de suflet, cu multe vizualizări pe internet, este „Măritată nu-i ușor”, iar pe locul III ar fi două cântece: „Mama-i glas de înger sfânt” și „Să jucăm acum, că viața-i trecătoare”, care nu a fost încă lansată.

- Câte albume ai lansat până acum?

- Trei: unul de debut, unul de duete cu Nicu Datcu și altul cu maestrul Botgros. Acum mai am un material în lucru, pe care sper să îl scot curând pe piață. Și mai am în plan și un duet cu Cristina Spătar, prietena mea, care e tot din Onești.

În turnee, cu gândul la sarmalele mamei...

- Ce sacrificii simți că face un artist, spre deosebire de restul oamenilor?

- Cred că acela de a petrece mai puțin timp cu familia, deși nu e cazul meu, fiindcă atunci când plec pentru câteva zile îl iau cu mine și pe soț. Şi, mai nou, și pe cel mic, căruia îi place foarte mult în deplasare, pentru că doar acolo are voie să bea suc. Dar, apropo de momente grele, îmi amintesc de perioada când eram încă elevă și am plecat cu Ansamblul Busuiocul în străinătate. Într-un an ne-a prins Revelionul în Franța, și parcă mă văd și acum în piața centrală, unde se țineau spectacolele, zgribulită de frig și înfometată, gândindu-mă la sarmalele maică-mii și la bunătățile pe care le mai prepară ea în perioada Sărbătorilor. Și mă gândeam atunci: „Ce mi-o fi trebuit mie muzică, să fiu plecată pe drumuri?!”

- Te-ai gândit vreodată să părăsești țara?

- Niciodată. E frumos când mergi în vacanță, dar altfel nu.

„Sunt ambițioasă, ce-mi propun trebuie să rezolv”

502 16 5- Cum l-ai cunoscut pe soțul tău?

- A fost șeful meu de clasă, la Școala de Subofițeri, iar acum lucrează în Poliție, la fel ca toți ceilalți colegi ai noștri. Mi se părea cel mai frumos băiat din școală, toate fetele îl plăceau, mai ales că el are și o structură atletică, fiindcă a făcut sport de performanță și box.

- Nefiind singura admiratoare, cum a fost să fie chiar al tău?

- Eu l-am „ales”. Sunt o fire tare ambițioasă, ce-mi propun trebuie să rezolv (râde). Dar cred că i-a plăcut și lui faptul că eu cânt, mai ales că e tot moldovean de-al meu. În cei doi ani de școală am participat la concursurile organizate între elevii și studenții Ministerului de Interne, și mereu am luat premiul I. Apropo de asta, în anul II, în juriu, s-a aflat și domnul Benone Sinulescu, care, după ce m-a ascultat cântând o doină despre moartea fratelui, mi-a spus: „Ești foarte talentată, tu trebuie să vii la Ciocârlia, la București”.

„Acord cam mult credit oamenilor”

- Ai spus că ești ambițioasă. Te provoc să te autocaracterizezi!

- La calități aș mai trece: parolistă, corectă, iar ca defecte: uneori sunt puțin superficială; soțul îmi zice câteodată că sunt comodă și cred că acord cam mult credit oamenilor - motiv pentru care, de multe ori, am avut de suferit. Dar nu pot fi altfel. N-ai cum să judeci pe cineva neștiind amănuntele, culisele vieții sale.

- Cum arată o zi obișnuită din viața ta?

- Mă trezesc la 6:00 dimineața, după jumătate de oră îl trezesc pe Tudor, îi dau să mănânce, îl îmbrac. Mergem la grădiniță, la serviciu, după-amiaza facem traseul în sens invers, și tot așa. În unele seri mergem la lecții de engleză, ne mai facem timp și pentru gătit... activități obișnuite, ca orice om normal. Doar week-end-urile sunt mai agitate.

- Ce gătești? Unde ai învățat?

- De toate. Am învățat singură, de nevoie, cu domnul Google și prin telefon cu mama.

- Ce faceți voi opt ore zilnic la Ciocârlia? Lumea e curioasă...

- Ne ocupăm de organizarea spectacolelor, de obținerea aprobărilor, sălilor, de colectarea partiturilor, trebuie să reunim artiștii, mai și repetăm... Sunt multe de făcut.

Cea mai bună din clasă la tir

- Ce-ți place să faci în timpul liber?

- Să mă joc cu copilul, să călătoresc (iubesc marea), să merg în parc, să ascult muzică sau să dorm, să mă uit la tv și să mănânc în pat (râde), nimic ieșit din comun.

- Ce pasiuni mai ai în afară de muzică?

- Îmi place foarte mult tirul. Eram cea mai bună din clasă. Chiar săptămâna trecută am fost la tragere și m-am descurcat atât de bine, încât colegii au vrut să mă ia la campionat, dar nu mai am timp și de asta.

- Deci, îți plac filmele cu împușcături?

- Nu. Îmi palc comediile și filmele romantice... și Suleyman (râde).

„Când ești părinte vezi viața altfel”

- Dietă ai ținut vreodată?

- Am ținut în adolescență, dar am slăbit trei kilograme și m-am îngrășat șase. Slavă Domnului că nu am nevoie să slăbesc, fiindcă nu aș putea să țin regim. Nu suport lucrurile care mă constrâng.

- Dar cu copilul ești strictă? Îi impui multe reguli?

- Tata zice că sunt rea, dar țin mult la unele lucruri ce au legătură în special cu igiena.

- Ca orice copil, presupun că mai face și trăsnăi...

- Deși are doar 5 ani, Tudor are deja mai multe prietene: una la bunici, alta la bloc, vreo două la școală... (râde). Și altceva care mă impresionează e faptul că e extrem de atent cu mine. Spre exemplu, dacă merge cu tatăl său la magazin, sigur se întoarce cu un cadou pentru mine. Ultima oară mi-a luat o husă pentru telefon.

- Cum te-ai schimbat de când ești mămică?

- Radical. Când ești părinte vezi viața altfel, ești mai motivat să lupți să-i oferi copilului tot ce are nevoie. Și maternitatea nu mi-a afectat cariera. Din contră, chiar m-a ajutat să transmit altfel mesajele mai departe.

- Ți-e dor de ceva ce făceai înainte?

- Fiecare om cred că are câte o săptămână în care i se pare că toate merg prost. Dar, din fericire, acestea sunt doar alte etape ale vieții. Iar eu nu m-aș întoarce la etapa de dinainte de a-l avea pe Tudor.

„La momentul acesta nu simt nevoia să mai am un copil”

502 16 2- Ce-ți mai lipsește acum?

- L-aș mânia pe Dumnezeu să spun că mi-ar lipsi ceva...

- Ce-ți dorești atunci?

- Să fac piese noi, să am multe activități pe plan artistic, dar, în primul rând, sănătate pentru mine și pentru familia mea.

- Al doilea copil nu-i încă în plan?

- La momentul acesta nu simt nevoia să mai am un copil. Am programul foarte încărcat, iar apoi pentru că un copil nu-l poți face și să-l trimiți la bunici. Educația pe care o oferi tu, ca părinte, și dragostea ta nu pot fi suplinite de nimic.

- Soțul te ajută la treburile casnice?

- Cu tot ce poate. Dar este și el foarte ocupat, fiindcă lucrează la operativ.

„Fac spinning de două ori pe săptămână”

- Cum te întreții?

- Fac spinning (ciclism interior) de două ori pe săptămână. Toată vara am mers la masaj, dar acum nu prea mai am timp. O dată pe săptămână îmi fac acasă un gomaj cu mălai sau cu bicarbonat de sodiu, care e foarte bun pentru ten. Prefer cremele și măștile naturale, preparate în casă fie cu miere, cu lămâie, cu iaurt, cu banană, cu castravete sau cu argilă. Dar pe acestea nu le fac regulat, doar când îmi aduc aminte.

- Cam cât timp petreci zilnic în fața oglinzii?

- Puțin: dimineața un sfert de oră și seara cinci minute, cât mă dau cu cremă.

- Ce le sfătuiești pe cititoarele noastre?

- Să se iubească mai mult pe ele, să facă mișcare și să nu uite că muzica e hrana sufletului.

„După ce m-a ascultat cântând o doină despre moartea fratelui, Benone Sinulescu mi-a spus: «Ești foarte talentată, tu trebuie să vii la Ciocârlia, la București»”

„Am simţit cum ceva mă ridică şi mă duce la mal“

- Ai mai trecut vreodată prin situații la limită?

- Da. Era să mă înec în copilărie, și deși nu știam să înot... parcă am simțit cum ceva mă ridică și mă duce la mal. De atunci am fobie de apă, mai ales când mă gândesc că fratele meu chiar a murit înecat (oftează).

- Ești credincioasă?

- Da. Iar de curând chiar am fost cu Cristina la părintele Arsenie Boca, la Prislop.

„Şcoala de Poliţie m-a călit“

502 16 6- Te rog să ne povestești câte ceva din culisele Școlii de Poliție, din experiența unei fete!

- Când ai 18 ani nu prea știi ce să faci, cum sunt oamenii, dar noroc cu părinții mei, că au avut fler și au știut să mă îndrume. Probele de intrare la Școala de Subofițeri de la Câmpina (de doi ani) au fost groaznice, mai ales că le-am dat și într-o zi în care afară erau 40 de grade Celsius. Leșinau fetele pe teren la proba de rezistență. Am avut noroc că am făcut antrenamente înainte, așa am rezistat... În ziua începerii școlii, m-am prezentat la internat împreună cu mama. Și mare i-a fost mirarea, săraca, atunci când paznicul i-a luat bagajul din mână și a oprit-o la poartă, spunându-i răspicat că: „De aici o preluăm noi”. Acela a fost primul contact cu școala, cu clasele... La Poliție am învățat ce înseamnă planton, sector..., acolo nu exista femeie de serviciu sau personal care să spele vasele, să te servească la masă... Toată lumea făcea de toate, prin rotație.

- De obicei, bărbații povestesc tot felul de întâmplări amuzante din armată. Tu ce ai de spus de la internat?

- Țin minte că la alegerile locale am fost trimisă într-o comună din Prahova, în care n-aș vrea să mai ajung în viața mea. După o gardă în tura de noapte, pe drumul de la post până la cazare am fost încolțită de o haită de câini. Era noapte, eram singură și m-am speriat teribil, dar am avut noroc că a trecut pe-acolo o mașină, și văzând șoferul că eram singură, fată, și în uniformă de poliție, m-a luat cu el. Mi-a fost îngrozitor de frică, dar experiența în poliție m-a călit. Imaginează-ți că acasă mama nu mă lăsa să spăl niciun vas. Cum intram în bucătărie zicea: „Lasă că fac eu, mai bine du-te și cântă-mi ceva!” Am stat și trei luni departe de casă, dormeam câte nouă în cameră, aveam dușuri la comun, dar a fost și frumos.

Add comment


Security code
Refresh