Main menu

header

507 15 1de Cătălina Tăgârță

Când vine vorba despre nume importante din muzică, din teatru sau din alte domenii artistice, românii se gândesc la vedetele noastre ca la niște mici staruri hollywoodiene, care trăiesc liniștite în palatele lor, cu covor roșu la intrare. Puțini știu însă că nu întotdeauna artiștii români au fost remunerați pe măsura prestației artistice, chiar dacă numele lor au răsunat departe peste hotare. Acesta este și cazul Lucreției Ciobanu, doamna muzicii populare românești, care își duce liniștită cei 90 de ani într-un apartament cochet din București. Doamna Lucreția ne-a vorbit cu emoție, cu răbdare și cu franchețea omului care de-acum nu mai are nimic de pierdut... A deschis cufărul cu amintiri și ne-a împărtășit vrute și nevrute, de la momentele petrecute pe scenă până la plusurile și minusurile regimurilor trecute.

„Am fost acompaniată de toate orchestrele din România”

- Doamna Lucreția, multă vreme ați fost cap de afiș la toate orchestrele de muzică populară din țară. Ați petrecut pe scenă 60 de ani din viață, mare parte dintre aceștia, alături de Maria Lătărețu. Ce amintiri v-au rămas vii în memorie?

- Eu un lucru știu sigur: toată cariera mea n-am stat mai deloc pe-acasă. Cei 60 de ani de cântec i-am petrecut mereu cu valiza făcută și... la gară. E adevărat că am fost cap de afiș multă vreme, că am cântat cu toate orchestrele populare din România. Am stat mult și pe lângă filarmonici, fiindcă era nevoie de plan, iar bieții muzicanți nu și-l făceau fără noi. Pe-atunci trăiau Ioana Radu, Ion Luican, Maria Lătărețu, Dan Moisescu... Ca să își facă planul, instituțiile luau, rând pe rând, câte doi artiști cunoscuți, pe care-i puneau să cânte în timpul spectacolelor lor. Și cum erau multe filarmonici, iar noi ne roteam, uite așa eram tot timpul pe drumuri. Ajunsese un mijloc de existență. Ne fixau un gaj zilnic, de 100-200 de lei, mergeam la cântări dimineața și seara și o duceam bine.

Oamenii plăteau biletul cu... ouă

507 15 2- Și lucrați continuu în acest ritm, șapte zile din șapte? Nu era obositor?

- Ba da, mai ales că în unele sezoane aveam concerte și câte 40 sau 60 de zile la rând. Dar era nevoie de planul de încasări, iar fără noi se strângeau doar zece spectatori în sală, așa că trebuia să îi ajutăm să strângă publicul. Și mai era un obiectiv pentru care eram atât de solicitați: culturalizarea maselor. Trebuia să mergem să cântăm în fiecare sat, pentru că erau oameni care nu au văzut niciodată un concert. Pe vremea aceea nu era lumină, nu era curent, nu erau televizoare - abia începuseră să intre în țară. Cred că acesta (n.r. - îmi arată televizorul său din sufragerie) a fost al doilea care a fost adus (râde). Îmi amintesc că în unele localități, înspre Oravița, oamenii nu au avut nici bani pentru bilet. Acolo, doar primarul și câțiva funcționari din administrație cumpărau biletul, ceilalţi plăteau în ouă, adică, în loc de cinci lei, aduceau cinci ouă. Și uite așa s-a strâns o cratiță enormă (râde).

A stat toată viața cu bagajele făcute

507 15 3- Cum ați împăcat viața profesională cu cea personală? Tocmai fiindcă ați spus că ați stat atâta amar de vreme pe drumuri...

- V-am zis că treaba devenise un mijloc de existență, deci trebuia să fac față. În tinerețe, soțul meu a fost militar de carieră. Dar, ulterior, toată Armata Română a fost concediată. A fost trecut în rezervă, acest lucru ne-a dat peste cap planurile la momentul respectiv, dar am scos-o la capăt.

- Erați artistă pe vremea aceea când soțul a rămas fără serviciu?

- Nu.

- Atunci, vă rog să ne povestiți ce-ați făcut înainte să cântați! Am înțeles că ați dat primul concurs de muzică abia pe la 28-29 de ani...

- Într-adevăr. În ’53 am participat la primul meu concurs, iar înregistrările la Radio, pe la 34 de ani. Până atunci am stat acasă. Dacă soțul era militar... ne mutau foarte des. După ce a fost trecut în rezervă am răsuflat ușurată că nu mă mai mut, dar uite că soarta făcuse deja planul, și aveam să stau tot cu bagajele mereu făcute, de data asta pentru a merge în turnee.

Laureată pe țară la Festivalul Mondial al Tineretului și Studenților

507 15 7- Ce a făcut soțul după ce a fost trecut în rezervă?

- Până la urmă a găsit de lucru la un dispecerat, dar foarte greu, cu intervenția surorii mele mai mari. Și de-acolo a ieșit la pensie. La vremea aceea era totul blocat pe întreaga țară. Nu era un post nici să te împuști.

- În ce an se întâmpla criza aceasta de posturi? Seamănă bine cu ceea ce se întâmplă acum în țară.

- Prin ’52 a început. Și acum e la fel: dacă ai o relație, găsești un loc. Poate nu luna aceasta, dar luna viitoare sigur. Atunci, au fost vreo patru ani cu scheme blocate, fără niciun post, nici măcar la mătură. De ce? Probabil se urmărea ceva. Se construia mult, în forță... Știu că, la un moment dat, am debarcat la Toplița, și, deși mai fusesem acolo înainte cu un an, n-am mai știut să ajung la hotel din cauza construcțiilor noi. Orașul părea altul.

- Și dumneavoastră ați început să cântați în perioada acestei crize? E interesant să stabilim contextul exact.

- Da. Vizavi de blocul nostru era un afiș care anunța Festivalul Mondial al Tineretului și Studenților, anul 1953. Și erau prezentate acolo și premiile. Iar fiindcă noi aveam nevoie de bani, i-am zis soțului: „Eu merg să le iau banii ăstora”. Organizatorii mi-au cerut o hârtie din care să reiasă că am colaborat cu un cămin cultural, eu am făcut rost de ea dând o probă din „De ce nu vii”, de Eminescu, apoi am participat la concurs cu o doină bănățeană și am fost laureată pe țară.

„Pentru muzica clasică era nevoie de bani, or, eu aveam nevoie de ei, aşa că am rămas la populară“

507 15 4- Dumneavoastră nu aveați studiile unei școli de muzică... V-a fost greu să țineți pasul cu marii interpreți de la acea vreme?

- Eu am fost foarte energică, de-aceea cred că am putut lua țara la metru 60 de ani. Dar, pe lângă respectul față de public și față de scenă, a trebuit să fiu foarte atentă, fiindcă nu eram fiică de lăutar. Eu nu făcusem nicio pregătire, la mine totul este nativ. Între timp am luat lecții, dar nu de canto, că nu era nevoie - dacă făceam canto intram la clasică, eram o soprană de coloratură (n.r. - cu registru acut extins), întrucât cântam cu forță și fără niciun efort. M-a ascultat un pianist de la Operetă și s-a închinat. A zis: „Doamne, ce glasuri pot să existe în poporul român”.

- N-ați fost tentată să cântați muzică ușoară dacă tot erați atât de apreciată?

- Eu eram înnebunită după canțonetele italiene, pe care le auzeam zilnic la radio. Știam că sunt talentată, fiindcă și la școală, la „Domnița Bălașa”, trebuia să cânt la serbări, pe ici și pe dincolo, dar nu mi-am imaginat vreodată că voi deveni așa cunoscută. Pentru muzica clasică era nevoie de bani, or, eu aveam nevoie de bani. De aceea am rămas la populară.

„Impresarul a sărit din tren... cu onorariu cu tot”

507 15 5- Nu mi-ați spus ce a urmat, mai exact, după acel prim concurs?

- Cântărețul Emil Gavriș mi-a zis: „Îți dau un sfat. De mâine poți lua orchestra și să cânți”. Iar în sală erau mulți impresari. A venit la mine unul și mi-a propus: „Doamnă, nu vreți să cântați pentru 100 de lei de spectacol?!” Suna tentant și am acceptat. Așa a început totul. De-a lungul timpului am avut mulți impresari: unii buni, alții care au sărit din tren în lanul de porumb cu bani cu tot (zâmbește).

- Cum era privită atunci meseria aceasta, comparativ cu ziua de azi?

- La vremea aceea era foarte multă artă. Dar era așa, ca la început... În fiecare județ erau formații de stat, se făceau repetiții de rigoare, se lucrau partiturile etc. Și a mers treaba vreo 60 de ani. Acum, nu mai pot merge nici la magazin, obosesc. Am o valvă bolnavă, care nu se mai închide. Medicul mi-a zis că pot fi operată fără probleme, căci celelalte organe sunt sănătoase, dar recuperarea... Mai bine nu. Eu sunt pasionată de medicină. De-a lungul anilor am strâns multe cărți, pe care le consult la nevoie, și știu că în cele două săptămâni postoperator te poți infecta, poți lua tot felul de microbi...

„40 de concerte pe sezon, fără curent și fără microfon”

- Ați suferit vreodată de vreo afecțiune mai gravă? Am citit undeva că doar frigul v-a dat bătăi de cap.

- Într-adevăr. Am suferit mult de frig. Vara, lumea avea treabă, așa că satele ne aparțineau nouă, artiștilor, numai iarna.

- Ați cântat multă vreme fără microfon... i-ați vedea pe artiștii de azi cântând atât de tare?

- Ei se răsfață și-s mofturoși, scumpii de ei. Păi eu țin minte că am susținut într-un sezon 40 de concerte în Maramureș, fără curent și fără microfon... Și trebuia să cânți tare, să fie sala mulțumită.

„Am un teanc de diplome”

507 15 6- De-a lungul timpului ați participat la concursuri, ați luat premii?

- În ’58 am primit categoria I vocală. În ’60, comisiile m-au examinat din nou și mi-au dat categoria a II-a, iar după trei ani am primit categoria a III-a. De supărare, am fost să întreb criteriile. Răspunsul a fost: muzica clasică - categoria I, muzica ușoară - II, populara - III. Foarte târziu și-au adus aminte autoritățile de meritele noastre și, după ce au început să plece din lume marii interpreți, au încercat să ne ridice și pe noi din nou la categoria I.

- Cum vă simțeați când cântați pe aceeași scenă cu greii muzicii?

- Eu, de dragul lor, la început le interpretam cântecele. Asta până când Ioana Radu m-a pus la punct. Mi-a zis să cânt piesele mele. M-am consultat și cu sora mea Anișoara, care mi-a zis: „Auzi, dar tu de ce cânți ca la restaurant și nu cânți ca pe la noi?” Și-atunci am început să-mi amintesc melodiile pe care le auzisem eu acasă, am luat legătura și cu păstorii, care se aflau la 10 kilometri de noi, de Mărginimea Sibiului (noi, de origine, suntem din acea zonă, ne-am mutat la București când am venit la școală). Și când am realizat câte piese știu, repertoriul a fost aproape gata. Sibienii mei mă adoră, am un teanc de diplome de la ei și de la alții, dar când ajungi la o vârstă, acest aspect nu te mai interesează așa mult...

- Apropo de întoarcerea în zona părintească și de culegerea cântecelor de pe plaiurile natale... Părinții v-au susținut în demersul artistic?

- Din păcate, nu m-au auzit cântând (suspină). Totul s-a întâmplat după ce au murit ei. S-au stins la câteva luni unul după altul. Mama era cardiacă, tata suferea de prostată, dar, la vremea aceea, nu existau operații și tratamente moderne ca acum.

„Soțului nu i-a plăcut niciodată folclorul”

507 15 9- Dar soțul vă susținea?

- Nu i-a plăcut niciodată muzica populară, cu toate că-i băiat de țăran. El era teleormănean, din Slăvești. Când am dus-o pe fiica mea, Rodica, prima oară acolo, a zis: „Mamă, aici e ca-n India” (râde), ea fiind obișnuită cu Ardealul nostru. Dar ei, săracii, erau oameni cumsecade.

- Dumneavoastră ați avut o singură fiică. Dar câți frați ați fost acasă? Și ce ne mai puteți spune despre familie?

- Am fost patru surori și un frate, eu fiind cea mai mică. Întotdeauna am fost uniți. Acum mai trăiește doar Lenuța (91 de ani), e și ea pensionară. De la Rodica am doi nepoți: Horia și Dragoș, care, la rândul său, are un băiat drăguț foc, de 5-6 anișori. Pe nepoți eu i-am crescut. După Revoluție, orchestrele s-au mai „liniștit”, așa că plecam de-aici lunea (n.r. - din Giulești) în cartierul Drumul Taberei și mai veneam sâmbăta înapoi. Și bărbatul meu, Dumnezeu să-l ierte, că m-a „lăsat” acum patru ani (suspină), era mereu pe la cozi, căra cu brațul tot ce aveam nevoie.

- Care dintre nepoți vă răsfață mai mult acum?

- Niciunul. Acum ei au grija familiilor lor, a copiilor, așa e normal. În plus, trăim vremuri grele, iar cel mai rău este de tineri (oftează).

„Ardelenii apreciază artiștii sobri, nu lelițele”

- Dumneavoastră ați prins mai multe regimuri politice. Care a fost cel mai impresionant?

- Pentru mine, monarhia a fost cea mai impresionantă. Pe vremea comuniștilor niciun cuvânt nu puteam scoate, de teamă să nu greșim. La telefon, nici vorbă, ca să nu fim înregistrați. Acum e mai multă libertate sau cel puțin aparent.

- Revenind la muzică, ce artist din generația tânără vă place? Pe cine ați vrea să susțineți?

- Eu știu o singură fată, Tuță Gabriela, care va fi o interpretă foarte bună de muzică transilvăneană doinitoare, cu un auz muzical perfect. Cântă absolut corect și este sobră, așa cum ne place nouă, ardelenilor. N-o s-o vezi pe fata asta cu mâinile pocnind pe sus, ca lelițele. Ele să meargă la nuntă, să bea un rachiu, că acolo-i treaba lor.

„Carul cu boi a murit deocamdată”

507 15 8- Dumneavoastră ați cântat la nunți?

- Doar de câteva ori. Țin minte că odată i-am ținut locul unei colege, la Vulcana Băi, și ca să ajung acolo m-a luat un car cu boi. Ce-a fost la nunta aceea, Doamne, Doamne... Au „jucat” un pui cu o fundă mare, roșie, toată noaptea, iar lumea s-a distrat. Altădată a venit la mine un țăran de la Bălcești cu o damigeană. Mi-a zis că el se însoară și mi-a pus pe masă 3.000 de lei vechi. Gândindu-mă la suma fantastică ce m-ar fi scos din iarnă, din necaz, am acceptat să merg cu el. M-a dus mult cu trăsura, apoi cu sania, vreo 40 de kilometri. Consătenii săi îi ziceau „Bombonarul”, omul avea deja trei-patru copii acasă și organizase nuntă mare la cort... Nunta la țară nu se compară cu nimic. Oamenii respectau tradițiile, așa că am făcut rost de un magnetofon, pe care l-am folosit și eu la culegerea textelor, căci la beție oamenii petrec și cântă ce știu ei mai bine și mai frumos. Erau multe surse pentru repertoriu atunci. Acum, tinerii, sărmanii, cântă doar muzica noastră. Satele s-au cam pustiit, iar dacă întrebi un copil din oraș cum arată un car cu boi, nu mai știe. Deci, cântecele sunt și puțin depășite. Carul cu boi a murit deocamdată. Ce-o mai fi vom vedea. Momentan, au rămas turmele de oi.

„Mâncam slănină afumată când tuna prima oară”

- Apropo de animale, e adevărat că nu mai consumați carne?

- Eu aș consuma, dar nu mai are niciun gust... La mine acasă nu mai sunt oameni, iar din 4.000 de capete de vite mai sunt zece vaci cu lapte. Uite, mai prepar câte ceva pentru copii, dar le zic: „Adu-mi carne de porc slabă și slănină de anul trecut, dar afumată dacă vrei să iasă sarmalele bune”. Am preparate în care, dacă nu pun puțin zahăr, nu pot fi mâncate. Nici ceapa, nici fasolea nu mai sunt ce au fost. Țin minte că părinții mei făceau în casă salamul de Sibiu. Tata căuta toată vara intestine de cal; știu că îngheța carnea de porc de șapte ori și o dezgheța. Atunci nu erau frigidere, o trântea pur și simplu pe gheață, dar ieșea un salam bun, pe care îl mâncam abia în iunie. Iar slănina de porc afumată o mâncam când tuna prima oară, așa era obiceiul. Acum, nici curcanul din comerț nu mai e bun, doar cu brânza mă împac mai bine, și asta fiindcă merge Tudor, ginerele meu, și mi-o aduce de la ciobanii noștri de-acasă. Și la noi, la români, lucrurile tot stau mai bine, dar la americani, săracii...

Se „plimbă” din America până în savana africană

- În timpul liber ce mai faceți?

- Sunt dependentă de televizor. Mi-a pus ginerele un decodor mai mare, să prind multe posturi, și mă „plimb” unde vreau eu, din America până în savana africană. Am toată lumea în casă. Apoi, mai trag câte un pui de somn, mai citesc reviste, scrisori, spăl, gătesc pentru copii, le fac prăjituri celor mici... și trece timpul.

- Deși nu mai ieșiți din casă, sunteți foarte cochetă. Cum vă îngrijiți de aspectul fizic?

- Nicicum. Sunt așa cum m-a lăsat Dumnezeu. La cosmetică n-am fost în viața mea, nici în glumă. Când urcam pe scenă îmi dădeam doar cu un pic de pudră și cu ruj. Blondă am fost de tânără, că mi-a plăcut.

- Ce vă mai doriți de-acum înainte?

- Niște zile în plus. Dar, după 90 de ani, fiecare zi e un cadou, asta e vorba unui evreu.

- Un gând pentru cititori, vă rog!

- Să aveți liniște în casă și în suflet! Să fiți înconjurați de succes, să vă dea Dumnezeu sănătate și putere să ajungeți măcar până la pensie, căci știu cât e de greu să ai un serviciu în ziua de azi.

„Evenimentul cel mai important a fost când am început să cânt la Radio. Televiziunea nu era. Eu cu Maria Tănase am fost primele interprete care au apărut pe sticlă“

„Cântecele mele m-au dus în toate colţurile lumii“

- V-a părut rău vreodată că ați ales această meserie?

- Nu, în ciuda nedreptăților făcute (că ne dădeau categorii mici pe nedrept și ne remunerau după bunul plac, pe unii mai mult, pe alții mai puțin). Cu cântecele mele am ajuns în toate colțurile lumii, dar sub supraveghere. Cunosc persoane care au văzut America de 14 ori în perioade în care era interzis să ieși din țară. Am reușit și eu să ies, dar doar fiindcă am avut chemare de acolo, iar organizatorii americani nu voiau să-i primească pe ceilalți interpreți fără mine.

Lucreția Ciobanu nu este pasionată de tehnologie. Nu are telefon mobil și păstrează încă primul televizor color cumpărat de soțul său. „A dat pe el cât pe-o mașină. Își luase permisul și voia să cumpere un autoturism, dar i-am spus să nu dea banii degeaba, fiindcă eu nu am încredere să merg cu el la volan“, și-a amintit artista

„Am suferit mult de frig. Vara, lumea avea treabă, așa că satele ne aparțineau nouă, artiștilor, numai iarna“

Emoţiile căsătoriei pe vreme de război

507 15 10- Care a fost cea mai fericită zi din viață?

- Ziua în care m-am căsătorit. Când am împlinit 18 ani m-am și căsătorit, fiindcă îl întâlnisem pe soțul meu, ne-am îndrăgostit, haina militară atunci era o garanție, și uite așa am stat noi 70 de ani fără niciun scandal. Dar tot în ziua căsătoriei, în ciuda fericirii, am simțit și multă frică, o profundă nesiguranță... De ce? Soțul urma să plece pe front într-o inspecție, și am făcut totul pe nepregătite. Mi-am luat o rochiță nouă, niște flori, iar după slujba de la biserică am mers să facem și cununia civilă, să avem actul la mână. Îmi amintesc și acum că, în timp ce eram în biserică, se bombarda Ploieștiul. Doamne, cât zgomot... și am mai stat și altădată cu frica-n sân. După ce sora mea a fost evacuată de Ministerul de Finanțe (și eu cu ea), ne-am suit în tren și am fugit până la Uioara, spre Deva. Pe drum a fost un mare bombardament, țin minte că trenul a fost oprit, am fost coborâți și, cât am stat acolo, pe burtă, în iarbă, am numărat vreo 180 de avioane care treceau spre Ploiești și spre București. A fost ceva îngrozitor. Fierbea văzduhul. Când au încheiat armistițiul, am simțit că ne naștem din nou. Oamenii erau fericiți. Așa că să nu-și dorească cineva război. Doamne ferește! Eu știu ce înseamnă asta.

- Dar cea mai tristă zi din viață?

- Când au murit mama și tata.

„Ia uitaţi-vă feciori“, şlagăr drag lui Nichita Stănescu

507 15 11- Câte albume ați scos pe piață?

- Nu le știu numărul, pentru că nici nu ne anunțau când le scoteau. Când le imprimam, ne dădeau și nouă câțiva bănuți, apoi făceau ce voiau cu materialele.

- Care vă sunt cele mai dragi melodii?

- La sfârșit de carieră s-au conturat câteva care rămân vii în memoria ascultătorilor, doinele, în general: „Dragu mi-i pădurea vara”, „Codrule, bătrânule!”, „Lung îi drumul și bătut”, „Cine n-are dor pe vale”... Apoi, dintre jienele care au „rupt” Transilvania și zonele noastre: „Pleacă oile la munte”, „Bate vântu-n curmătură”... Dar cel mai mare șlagăr rămâne, cred: „Ia uitați-vă feciori/La poale cu colțișori”. Nichita Stănescu îl cânta cu toți pictorii și poeții.

- Care-s premiile cu cea mai mare importanță?

- Am primit de la domnul Iliescu Premiul „Meritul Cultural în grad de mare ofițer”, am și diplomă de „Cetățean de Onoare al județului Sibiu”, am teancuri de diplome.

- Care a fost apogeul carierei?

- Evenimentul cel mai important a fost când am început să cânt la Radio. Televiziunea nu era. Eu cu Maria Tănase am fost primele interprete care au apărut pe sticlă.

- Când ați urcat ultima oară pe scenă?

- Acum doi ani, la Sibiu... Organizatorii insistă să mai merg, dar mă tem de oboseală.

Add comment


Security code
Refresh

promo bf 1