Main menu

header

514 15 1de Andrei Dicu

Pentru marele Toma Caragiu, independenţa pe care i-o dăruia actoria a fost resortul său de a exista. Fie că vorbim despre aluziile fine din scheciul cu „Şopârliţa”, despre atacurile subtile la adresa Miliţiei din seria „B.D.-urilor” sau despre furia tragicomică din „Actorul şi sălbaticii”, „Tomiţă” dădea sentimentul că s-a eliberat de tutela regimului comunist şi că iubea schimbarea încă dinainte ca schimbarea să devină măcar un vis pentru români. Ce poate fi mai interesant decât să-ţi schimbi registrul şi să intri în altă personalitate decât aceea pe care şi-o dorea cenzura, tocmai sub nasul acesteia? Tragica sa moarte, la cutremurul din 4 martie 1977, a reprezentat o pierdere enormă a teatrului și a cinematografiei românești.

Descendentul unei familii de aromâni: „Sunt ploieştean get-beget”

514 15 2Călătoria lui Toma Caragiu nu s-a petrecut pe scenă, în cinematograf, ci înăuntrul oamenilor care l-au iubit şi care l-au înţeles. Născut la 21 august 1925, într-o familie de aromâni (părinţii, Nico Caragiu și Atena Papastere Caragiu), originară din satul grecesc Aetomilitsa, provincia Konitsa, prefectura Ioannina, din regiunea Epir, Toma Caragiu a absolvit ulterior cursurile Liceului „Sfinţii Petru și Pavel” din Ploiești. Explicaţia vine din faptul că, după primii ani de viață petrecuți în Grecia, micul Toma s-a refugiat, de frica persecuţiilor turceşti, împreună cu familia (mama, tata și cele două surori mai mici, Matilda și Geta), în Cadrilater, pe atunci aflat în România. Astfel, după o serie de peregrinări, familia Caragiu s-a stabilit la în „oraşul aurului negru”. Deşi a văzut lumina zilei în „Bătrâna Eladă”, actorul a declarat mai târziu, din patriotism local... dobândit: „Am copilărit şi am făcut şcoala la Ploieşti, deci sunt ploieştean get-beget”.

Înotător de performanţă şi poet

514 15 5La şcoală a făcut sport şi a jucat teatru. În 1971, avea să declare pentru revista „Teatrul”: „Făceam un singur sport de performanță, natație. Desigur, eram fondist. Aveam, de altfel, 60 kg, greutate pe care am purtat-o până la 32 de ani! Talentul? Se spune că-i moștenit de la bunica, personaj cunoscut în satul meu natal din Macedonia, mai ales prin faptul că-și imita toți cunoscuții. Bineînțeles că jucam de mic acasă”. Imediat, profesorii i-au observat talentul, iar junele Caragiu a fost rapid cooptat în trupa de teatru a liceului. A dovedit inclusiv talent literar, pe care însă, mai târziu, nu şi l-a exploatat la maximum precum alţi actori deveniţi scriitori (Emil Botta, Amza Pellea etc.), publicând în „Frământări”, revista liceului său. „Poeziile mele sunt directe, foarte sincere, nu le literaturizez”, declara el, în ianuarie 1977, pentru revista „Vatra”.

Director de teatru la doar 28 de ani!

514 15 6În vara anului 1945 şi-a dat Bacalaureatul şi s-a înscris la Facultatea de Drept, pe care a abandonat-o. A intrat la Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică București şi a studiat la clasa marelui dramaturg Victor Ion Popa. În vacanțe susținea o muncă vie de animator cultural și, adunând în jurul său alți artiști tineri, a realizat spectacolul „Take, Ianke și Cadâr”, scris chiar de profesorul său, V.I. Popa, în care a făcut furori pe scena cinematografului „Modern” din Ploieşti. După un nou succes repurtat în piesa „Trandafirii roşii”, de Zaharia Bârzan, a fost cooptat în Brigada culturală Prahova, care, în 1947, s-a transformat în Teatrul Sindicatelor Unite, din care, în 1949, s-a născut Teatrul de Stat Ploiești. Debutul pe scena bucureşteană a sosit pe scena studioului Teatrului Național din Piața Amzei (1948), pe când Caragiu era încă student în anul III. I s-a încredinţat rolul unui scutier în piesa „Toreadorul din Olmado”, pusă în scenă de regizorul Ion Șahighian, iar la 1 mai 1948 s-a angajat ca membru al corpului artistic al Teatrului Naţional. Un an mai târziu, a primit diploma de absolvire a IATC, şi de acum toate porţile îi erau deschise... Totuşi, deşi toţi actorii se zbăteau să primească un post în Bucureşti, Caragiu a ales aventura, şi la 1 aprilie 1951 s-a angajat la Teatrul de Stat din Constanța, proaspăt înființat, unde l-a jucat, printre alte roluri, pe Rică Venturiano în piesa „O noapte furtunoasă”. Doi ani mai târziu, când abia împlinise vârsta de 28 de ani, a fost numit director al Teatrului de Stat din Ploiești, funcție pe care o va deține timp de 12 ani. A interpretat pe scena ploieșteană 34 de roluri, devenind vedeta oraşului şi... nu numai.

„Eu nu am devenit actor, ci m-am născut actor!“

514 15 4În 1965, când devenise deja o personalitate la nivel naţional, a fost invitat de Liviu Ciulei și a plecat la Teatrul „Bulandra” din București, lăsând în urmă o zestre de 90 de premiere... Este perioada de glorie a lui Toma Caragiu, care a jucat alături de alți monștri sacri cum ar fi Ștefan Bănică, Octavian Cotescu, Anda Călugăreanu etc. După cum avea să recunoască mai târziu, cel mai iubit rol a fost cel din „De Pretore Vincenzo” şi cel mai interesant din „Revizorul”, în regia lui Lucian Pintilie. „Mă bucur când oamenii se bucură că mă văd! Muncesc enorm, 17 ore pe zi, de aceea sunt obosit şi duc o viață personală destul de izolată, cu gândul că energiile trebuie cheltuite cu grijă. Iubesc în primul rând teatrul, și cred că regia trebuie să joace un rol determinant. Mă gândesc la regizorii cu care am lucrat: Liviu Ciulei, Pintilie… Regizorul modern trebuie să aibă și o profundă cunoaștere a relațiilor din viață, a mecanismelor sociale”, afirma marele actor.

Regizorul Dan Mihăescu: „Toma a fost altceva. Din păcate, irepetabil!”

Pentru că în acea perioadă câştiga foarte bine, Caragiu și-a cumpărat o casă rustică în satul Brătulești, comuna Periș, aflat la circa 29 km de Capitală, unde obişnuia să-şi petreacă timpul liber, alături de alţi mari actori prieteni cu Bachus, precum Ştefan Ciubotăraşu, Puiu Călinescu, Cornel Coman, Octavian Cotescu etc. Casa a fost vândută ulterior, după moartea maestrului, de moștenitoarea sa, Maria (Doina) Caragiu. La petreceri mai veneau şi alţi actori de renume, chiar dacă nu erau cunoscuţi drept mari amatori de chefuri, însă le plăcea tovărăşia acestui om plin de suflet. Printre ei, Florin Piersic, cel care, de mai mulţi ani, refuză cu tristeţe în glas să mai vorbească despre cei dispăruţi. În schimb, regizorul Dan Mihăescu, poate cel mai bun prieten al lui Toma Caragiu, îl definea scurt, dar cuprinzător pe acesta: „Toma a fost altceva. Din păcate, irepetabil!”.

Criticii de teatru, ce pică avea pe ei!

514 15 7Puţini ştiu, dar „Tomiţă”, cum era alintat de public şi de prieteni, avea momente de aciditate la adresa multora. Spre exemplu, era deranjat de felul în care criticii de teatru îşi făceau meseria. „Critica să urmărească spectacolele şi după premiere” este titlul unui articol de opinie scris în decembrie 1959, în care actorul evidenţia greşelile pe care le fac criticii atunci când iau în vizor creatorii şi spectacolele lor. „Mărturisesc că am fost surprins, dar am apreciat ca pozitivă iniţiativa revistei «Teatrul», de a ne chema pe noi, oamenii de teatru, să ne spunem părerea despre critica dramatică. O discuţie din care să se constate modul în care actorii şi ceilalţi creatori ai unui spectacol primesc şi privesc critica dramatică era acut necesară. Cred că şi critica de teatru, ca de altfel orice activitate creatoare, este util să fie comentată şi analizată de cei pe care ea îi vizează şi ajută, adică de cei care contribuie efectiv la realizarea unui spectacol”, nota artistul.

„Şopârliţa liberă” a pus pe jar Securitatea!

514 15 8Ca şi Amza Pellea, Caragiu avea o plăcere nebună de a „înţepa” autorităţile comuniste. Scheciul tv în care actorul a vorbit despre „şopârliţa liberă”, aluzie clară la milioanele de români care ascultau postul de radio Europa Liberă, i-a pus pe jar pe securişti. Totuşi, având în vedere faima şi dragostea de care se bucura actorul, evenimentul nu s-a soldat cu sancţiuni, iar Caragiu a fost doar „rugat” să renunţe la asemenea glume pe micul ecran. De altfel, se spune că înşişi soţii Ceauşescu se amuzau copios privind schiţele lui Caragiu, printre care, în epocă, mai făcuseră furori „Șopârlița”, „Aşa-i în tenis” și „Fabula”.

A jucat în 39 de filme

514 15 9Pe lângă piesele de teatru şi glumele de la tv (în care se spune că deseori improviza, ca şi un alt mare dispărut, Amza Pellea), Toma Caragiu a jucat în 39 de filme, majoritatea de succes. Cele mai cunoscute sunt seria „B.D.”, „Operaţiunea Monstrul” şi „Actorul şi sălbaticii” (în care a jucat alături de Marin Moraru, cel care l-a definit pe Caragiu drept „un miracol”), „Nufărul roşu”, „Politică şi delicatese”, „Haiducii”, „Haiducii lui Şaptecai”, „Zestrea domniţei Ralu”, „Singurătatea florilor”, „Buzduganul cu trei peceţi”, „Premiera” şi „Marele singuratic”. Surprinzător însă, avea să declare: „Filmul mi-a pus probleme speciale. Ca spectator în sală, am fost uimit de câte ori am greșit în film. În aceste situaţii îţi trebuie un antrenament și o tehnică specială, pe care eu am învățat-o cu regizorul Iulian Mihu. În film se cere evitarea excesului de teatralizare. Mie îmi place jocul școlii engleze de teatru, sobru, cu o mare liniște, aducând o tipologie exactă.”

„Operaţiunea Monstrul”, atac la Ceauşescu?

514 15 10Filmul „Operațiunea Monstrul” a avut premiera în aprilie 1976. El a fost vizionat de 1.681.496 de spectatori la cinematografele din România, după cum atestă o situație a numărului de spectatori înregistrat de filmele românești de la data premierei și până la data de 31.12.2007, alcătuită de Centrul Național al Cinematografiei. Criticul Tudor Caranfil a făcut următorul comentariu: „Un ștab își poartă cu sine, într-o vacanță de întreceri pescărești, trena servilă a subordonaților, având drept proiect capturarea unui «monstru» de apă dulce. Bunăvoința unora a văzut în această comedie o «fabulă curajoasă», alții o satiră a ticurilor nomenclaturii, ba chiar că «țintele satirice» ar viza «indubitabil» chiar «monstrul cel mare».” De altfel, „Operaţiunea Monstrul” este şi astăzi unul dintre cele mai difuzate filme româneşti de posturile tv, a înregistrat vânzări-record pe DVD şi reprezintă o satiră nu doar la adresa oricărui „şef” de la locul de muncă, dar mai ales o metaforă referitoare la falsul instituţionalizat.

Mâna, pistolul şi... Hitler

514 15 11Filmul „Actorul şi sălbaticii”, regizat de Manole Marcus şi apărut în 1975, s-a „bucurat” de o mulţime de peripeţii. Filmul a fost vizionat de agerul cerber Dumitru Popescu „Dumnezeu” la 4 aprilie 1975, care a solicitat operații de remontaj și introducere de texte. În timpul filmărilor au existat și o serie de încurcături. Într-o scenă, „nea Costică Caratase” (personaj interpretat de Caragiu şi care îl simboliza pe Constantin Tănase) găsește în pat o mână tăiată, lăsată de legionari ca să îl sperie. În film a fost folosită o mână reală, adusă de la morgă, dar care a ajuns a doua zi într-un coș de gunoi și a fost găsită de cineva. A început o anchetă care s-a încheiat după ce s-a dovedit că mâna găsită era un „reziduu de filmare”. Pistolul folosit în film de comisarul „Radu Toma” era unul real, care îi era înmânat actorului Mircea Diaconu de un căpitan de securitate numai în clipa în care se filma scena respectivă, după care îi era luat imediat. Securistul a refuzat să i-l lase actorului mai devreme, pentru ca acesta să poată exersa mișcările firești cu pistolul. Apoi, la monologul de final al lui Caratase, Caragiu este deghizat în Hitler și satirizează spiritul fascist, iar apoi este dus în culise. Scenariul prevedea ca personajul să moară în pat, dar Toma Caragiu a insistat ca filmul să se termine cu un cadru în care el moare „în picioare”. Acest film mai conține şi prima apariție a unui rege al României, Carol al II-lea, într-un film realizat în România socialistă.

Părintele Galeriu i-a fost duhovnic

Maria (Doina), fiica adoptivă a lui Toma Caragiu, a declarat, după 1990, că tatăl său avea o relaţie deosebită cu părintele Galeriu, mai ales că, deşi crescut într-un mediu ortodox, maestrul a avut îndoieli legate de credinţă. „Mama şi părintele Galeriu încercau să-l facă să creadă în Dumnezeu, dar nu aveau spor. Totuşi, de fiecare dată când intra pe scenă, tata îşi făcea cruce”, îşi amintea Doina Caragiu.

Ucis de cutremurul din 1977, strivit între dărâmături

514 15 12Toma Caragiu avea să plece dintre noi în mod tragic, sub dărâmăturile blocului în care locuia, în Bucureștiul lovit dur de cutremurul din 4 martie 1977. În seara fatidică, actorul fusese vizitat de prietenul său, regizorul de film și televiziune Alexandru Bocăneț, venit să sărbătorească împreună premiera filmului „Gloria nu cântă”, peliculă în care Caragiu juca rolul principal. Blocul Continental, în care locuia artistul, a fost distrus de cutremur până la etajul al treilea. Toma locuia la etajul al doilea, iar imediat după începutul dezastrului a încercat, împreună cu Bocăneţ, să fugă pe scări, dar au fost prinși între dărâmături şi nu au mai putut fi salvaţi. Se spune că actorul putea scăpa, dar a rămas acasă, unde aştepta un telefon de la Elena, soţia plecată... cu amantul la munte! Toma Caragiu se odihneşte la Cimitirul Bellu din București, însă - ca o farsă a destinului -, în urma unei vieţi cuprinse de tristeţe şi de nerealizări de ordin personal, au rămas în lumina rampei o mulţime de comedii spumoase şi, mai presus de toate, un zâmbet melancolic, inimitabil şi plin de secrete.

Au rămas doar 118 minute de arhivă…

Surprinzător, din înregistrările televizate cu Toma Caragiu au rămas doar 118 minute. O singură bandă înregistrată a reuşit să fie salvată de lipsa de caracter şi de nebunia unor oameni din televiziune, cuprinşi de euforia şi de spaima Revoluţiei din 1989, în zilele în care - cel puţin în TVR - mai mult s-a distrus decât s-a construit. Aceste 118 minute au fost editate în anul 2003 pe DVD şi oferite publicului, reprezentând ultima mărturie a celui care afirma: „Eu nu am devenit actor, eu m-am născut actor”.

B.D., între propaganda miliţiei şi visul lui Don Quijote

514 15 3Cum s-a născut însă seria de filme „B.D.”, în care Toma Caragiu a jucat alături de actori „grei”, precum Puiu Călinescu, Dumitru Furdui, Dem Rădulescu, Ion Besoiu, Sebastian Papaiani, George Mihăiţă, Iurie Darie, Jean Constantin, Constantin Rauţchi sau Ion Finteşteanu? Ei bine, dincolo de aura de tip comedie, sub care era ascunsă dorinţa autorităţilor comuniste de a crea o imagine pozitivă „cadrelor de miliţie”, Toma Caragiu, interpretul „tovarăşului căpitan Panait”, năzuia ceva complet diferit. Îl vedea pe „căpitanul Panait” drept un Don Quijote modern în societatea contemporană, şi afirma: „Mi-aş dori teribil să-l joc pe Don Quijote! Dar un Don Quijote modern. Să vă spun un secret: îmi plac foarte mult și personajele așa-numite pozitive. Dar, de când sunt cunoscut ca actor comic, regizorii se tem că publicul va reacționa altminteri. Aș dori ca într-un film să joc un erou autentic contemporan”... Tema luptei cu inerţia, fierbintele gând care l-a acaparat pe Caragiu toată viaţa, ar fi fost, în cazul în care incredibilul accident nu s-ar fi petrecut, ilustrată de multe alte revelaţii cinematografice.

Soţii Ceauşescu se amuzau copios privind schiţe precum „Şopârliţa“, „Aşa-i în tenis“ şi „Fabula“

Filmul „Operațiunea Monstrul“ a avut premiera în aprilie 1976 şi a fost vizionat de 1.681.496 de spectatori

„Cel mai iubit rol a fost cel din «De Pretore Vincenzo» şi cel mai interesant din «Revizorul», în regia lui Lucian Pintilie. Muncesc enorm, 17 ore pe zi“ (Toma Caragiu)

„O să mor într-o prăbuşire“

Florian Pittiș avea să povestească, după trecerea în nefiinţă a lui Toma Caragiu, că acesta şi-a prevăzut moartea: „La 2 martie, în pauza ultimului său spectacol, cu reprezentaţia «Lungul drum al zilei către noapte», a vorbit la telefon cu Maxim Crişan, directorul adjunct al Teatrului Bulandra, care îl anunţase că vor pleca într-un turneu în SUA. Atunci, Caragiu ar fi replicat: «Eu, cu avionul? Nu, lasă, că-mi aranjez să merg cu vaporul. Mi-a prezis cineva c-o să mor într-o prăbuşire». În actul IV, mi-am dat seama că e obosit, foarte obosit. A vrut să-şi aprindă o ţigară, dar rolul nu prevedea asta. L-am împiedicat s-o facă, trăgându-l de mână şi spunându-i: «Tată, nu face asta!». După spectacol, m-a alergat prin tot teatrul, zicându-mi: «De ce mi-ai făcut asta, vrei să mor acum?»”.

Elena Caragiu, femeia cu destin malefic

514 15 13Viaţa sentimentală a actorului a fost mereu încâlcită. S-a căsătorit în 1952 cu o colegă de teatru, Maria Bondar (alintată „Bebe”), dar căsnicia lor a eşuat în 1962, nu înainte de adoptarea unei fetițe de 3 ani, viitoarea Maria (Doina) Caragiu. Deşi Toma şi-a dorit ca fiica sa să-i calce pe urme, ea nu l-a urmat în cariera artistică, având să declare într-un interviu publicat în anul 2007: „Nu am talentul său, cultura sa, nici măcar nu-i continui meseria”. În 1963 a avut loc căsătoria cu Elena Bichman (n. 1937, București), tot actriță, aflată și ea la a doua căsnicie după divorțul de actorul și dramaturgul Paul Ioachim. Se pare că nici această căsnicie nu a fost dintre cele mai fericite, posibil din cauza temperamentului mai aventuros al actriței. De altfel, în lumea artistică, aventurile Elenei Caragiu erau de notorietate, în timp ce Toma nu a reacţionat niciodată violent vizavi de escapadele soţiei sale. De altfel, după tragica moarte a artistului, „Mimi” Caragiu a părăsit țara și s-a stabilit în SUA, folosind numele Helen Cara-Chester. Recăsătorită a treia oară, ea a revenit în România, devenind subiectul unui scandal mediatic. Femeia a intenţionat să ridice o casă memorială Toma Caragiu şi a încercat, fără sorţi de izbândă, să cumpere casa de vacanţă de la Periş de la actualii proprietari. Una dintre surorile marelui actor, Matilda Caragiu (căsătorită Marioțeanu, n. 1927 - d. 2009), a fost o respectată lingvistă, membră a Academiei Române, iar cealaltă soră, Geta Caragiu (căsătorită Gheorghiță, n. 1929), este o talentată sculptoriță.

Add comment


Security code
Refresh