Main menu

header

524 16 1de Alexandra Rotărescu

Aflată în Amsterdam, la un seminar despre dezvoltare personală, Roxana Gabor-Iliescu ne-a răspuns câtorva curiozităţi, pe care ni le-a stârnit vestea făcută publică recent, aceea că va deveni mamă pentru a treia oară. Căsătorită din vara anului trecut cu Paul Gabor-Iliescu, jurnalista are două fiice, Vanessa şi Teresa, din alte relaţii anterioare, şi de-abia aşteaptă să-şi extindă familia cu încă o fetiţă!

„Diagnosticul de ameninţare de avort, pus din primele săptămâni”

- Am înţeles că sarcina e destul de avansată… În câte luni eşti acum?

- Am intrat în luna a cincea, dar ştim că e fetiţă de şase săptămâni deja, pentru că am făcut testul ADN noninvaziv, adică din sângele meu. Am aflat cu două zile înainte de aniversarea lui Paul, care este la 9 martie, că este o fetiţă perfect sănătoasă!

- De ce ai păstrat secretul atât de mult timp?

- Cred că primele trei luni sunt doar pentru părinţi şi eventual pentru medici. Mama trece oricum prin propria-i furtună hormonală, partenerul, prin simpatie, la fel, e timpul lor de readaptare. Am experimentat pe pielea mea cum e să spui cuiva apropiat vestea, iar reacţia să fie de şoc sau de genul: „Şi eu voiam asta, cum de ţie ţi se întâmplă şi mie nu?”. Am simţit-o ca pe un cuţit! Iar atunci când ai diagnosticul de ameninţare de avort pus din primele săptămâni de sarcină, rişti să ajungi să-ţi urăşti prietenii care nu reacţionează cum trebuie şi să dai vina pe ei pentru fiecare contracţie.

„Explicaţia pentru pierderile mele de sarcină, probleme emoţionale”

524 16 2- Tu ai avut nişte hopuri de depăşit în trecut, când nu ai reuşit să duci până la termen sarcina… S-au rezolvat acele probleme?

- Am rezolvat nu probleme medicale, pentru că în definitiv nu am primit nicio explicaţie pentru pierderile mele de sarcină, ci probleme emoţionale. Acum ştiu că ei, copiii, ne aleg pe noi, şi atunci niciun suflet nu a vrut să coboare în nesiguranţa pe care o trăiam.

- Mai important e cum te simţi acum. Au trecut greţurile?

- Da, au trecut greţurile, aşa că am început să mănânc cu drag, am luat şi primele kilograme, au apărut şi durerile de spate, dar bebe e super, încă are loc să danseze în voie.

- Ești însărcinată la 39 de ani! Te sperie puţin vârsta?

- Sinceră să fiu, nu. Nu ştiu cum ar trebui să mă simt la 39 de ani, dar eu tocmai îmi încep viaţa şi mă bucur de fiecare clipă ca un copil!

- Mai credeai într-o nouă sarcină?

- Aveam trei păreri medicale care m-au făcut să cred că, fără tratamente serioase şi un miracol, o nouă sarcină rămâne un vis. Făcusem deja pregătiri pentru un sejur la Sovata, dar până atunci am lucrat cu metoda „Călătoria” a lui Brandon Bays, şi minunea s-a întâmplat!

„Eu încă nu renunţ la visul de a adopta un băieţel”

- Vei avea o fetiţă! A treia fetiţă! Este ceea ce îţi doreai?

- Am fost convinşi amândoi că e băieţel, dar şi la Vanessa tot aşa a fost, ca apoi să înţeleg că îi simţeam testosteronul. Vanessa ştie exact ce vrea şi sunt convinsă că şi surioara sa mai mică va fi cel puţin la fel...

- Veţi mai încerca pentru un băieţel sau vă opriţi aici cu extinderea familiei?

- Eu încă nu renunţ la visul de a adopta un băieţel...

- Care a fost reacţia soţului tău când i-ai dat vestea?

- A fost mai puţin surprins decât mine.

- Are şi el un copil, tot o fată, din căsătoria anterioară. Cum se înţeleg toţi copiii voştri?

- Avem o familie numeroasă, dar nu unită. Fata lui Paul nu poate încă să iasă din războiul orgoliilor pe care părinţii săi l-au jucat mult prea mult şi, deşi se înţelege minunat cu fetele mele, alege să stea departe, ca să nu aibă probleme acasă. Din păcate, copiii sunt victimele principale ale căsniciilor nefericite.

„O va chema Ioana”

- Ce au spus fetele tale când au aflat că vor avea o surioară?

- Teresa le mulţumea îngeraşilor pentru frăţior încă de când noi nu ştiam de sarcină. Dar când le-am anunţat, s-au bucurat enorm şi şi-au luat rolul de protectoare în serios. Îi citesc, au grijă de mine, fac proiecte pentru când se va naşte...

- V-aţi gândit deja la nume pentru micuţă?

- Nu ne-am gândit noi, ni l-a dat ea chiar atunci când am aflat că e fetiţă: Ioana mi-a venit în minte.

- Când trebuie să naşti?

- În septembrie, cândva.

- Te-ai hotărât unde şi cum?

- Aş vrea natural, cu ajutorul îngeraşilor. Unde, nu ştim încă, studiem posibilităţile...

„Universul mi-a scos în cale modalităţi de a curăţa ce era inutil sau chiar toxic în viaţă”

524 16 3- Spuneai, la un moment dat, că aveai nişte lucruri de rezolvat înainte de a putea rămâne din nou gravidă. Despre ce era vorba?

- În timpul seminarului „Călătoria”, susţinut de Brandon Bays la Bucureşti, am descoperit că mi-am autoimpus un blocaj de a rămâne însărcinată. În plus, o astfel de „promisiune” există de câteva generaţii la mine în familie. Am conştientizat, am iertat, am mulţumit, am curăţat... şi se pare că Ioana a apreciat asta.

- Te axezi, de ceva vreme, pe dezvoltarea personală. Ce te-a atras către aşa ceva?

- Primii paşi i-am făcut acum cinci ani, când Teresa era suspectată de o boală serioasă. A fost semnalul meu de alarmă. Din păcate, nu facem nimic pentru noi de bunăvoie, ci forţaţi mai degrabă de o boală sau de un şoc emoţional. Eu am încercat să văd ce e în neregulă cu ea şi am descoperit că nu era decât oglinda mea. Şi de-atunci, Universul mi-a scos în cale tot felul de modalităţi de a curăţa ce era inutil sau chiar toxic în viaţă.

„Sunt încântată să descopăr noi culori ale vieţii mele”

- Ai urmat o „școală” de gătit, una de actorie şi alta de mediator. De unde atâta nevoie de instruire?

- Fiind jurnalist, am nevoie să aud acelaşi lucru din mai multe surse, pentru a accepta cu adevărat un lucru. În toate aceste şcoli şi cursuri am reuşit să mă cunosc. Nu am adăugat mare lucru, dar am scos o grămadă... Nu mă mai sperie lipsa de cunoaştere, iar studiul îmi dă confort. Aşa că nu mă voi opri din urmat cursuri. Nu am nevoie de ele ca să trăiesc, dar sunt încântată să descopăr noi culori ale vieţii mele.

- Cât de pregătită ai fost pentru această dezvoltare personală?

- Cam la fel de pregătită ca atunci când am devenit mamă! Dacă cineva ţi-ar spune de la început prin ce vei trece, zău că ar renunţa mulţi! Şi la copii, şi la dezvoltare personală. Pregătirea vine pas cu pas, de îndată ce eşti pregătit să înfrunţi o nouă treaptă. Ştii cum se spune: „Când urechea discipolului e pregătită, gura maestrului se apropie”.

„Mi-am promis, în copilărie, să nu divorţez niciodată”

- Cât de greu ţi-a fost să stai faţă în faţă cu tine, să-ţi vezi defectele?

- Cel mai dificil lucru e să lucrezi cu tine, să-ţi descoperi şi să-ţi accepţi propriile frici şi comportamentele absurde derivate de aici. Dar este şi cel mai satisfăcător lucru! Durerile „dezbrăcării” de toate măştile şi privitul în oglindă gol-goluţ dor mai rău ca o naştere. Dar ai privilegiul de a renaşte.

- Au existat vreun declic, vreo revelaţie?

524 16 4- Prima revelaţie a fost acum cinci ani, când am realizat că aveam în faţă nu un copil cu probleme, ci propria-mi oglindă, propriile probleme, pe care nu doar că nu le-am rezolvat, ci le-am ascuns sub masca unei fete active şi vesele. Apoi, doi ani mai târziu, am avut curajul să-mi privesc relaţiile parcă trase la indigo şi am înţeles că, până nu-mi învăţ lecţia, toţi partenerii mei vor avea aceleaşi probleme, care să-mi activeze mie aceleaşi răni. Şi m-am oprit şi am analizat greşelile mele, nu ale lor, mi-am cerut iertare, am iertat şi, brusc, am văzut poarta deschisă spre... orice voiam eu.

- Şi acesta este marele câştig al autocunoaşterii, nu?

- Este conştientizarea libertăţii de a alege! Atunci când realizezi că singurul responsabil al vieţii tale eşti tu, toate scuzele folosite până atunci cad la pământ şi brusc, nu mai există limite. Pentru că tu poţi să faci absolut ce-ţi doreşti! Doar să ai curajul să ceri. Eu, de exemplu, mi-am promis, în copilărie, să nu divorţez niciodată. Dar, cum nu ştiam să lucrez la o relaţie, Universul m-a ferit de divorţuri în singurul mod posibil: nu m-a lăsat să mă căsătoresc. Am schimbat promisiunea înainte de cununia cu Paul, iar acum suntem liberi să ne alegem cu bucurie în fiecare zi...

„Înainte plângeam de disperare, acum plâng de eliberare”

- Ce alte blocaje a trebuit să depăşeşti?

524 16 5- Îţi spun la ce lucrez acum. La blocajul pe care mi l-am descoperit pe partea materială. Am găsit îngropate în conştiinţa mea credinţa că orice îmbogăţire a mea ar avea victime colaterale, că banii mulţi se fac doar pe căi obscure. Toate sunt scuze pentru a-mi acoperi frica de eşec. Iar seminarul „Visionary Leadership” pe care-l fac acum mi-a revelat toate astea.

- Ce ai avut să-ţi ierţi ţie însăţi?

- Încă am. Multe. În primul rând, o viaţă trăită pentru a menţine aparenţa de „n-am nicio problemă, eu găsesc soluţii pentru orice, eu îi pun pe ceilalţi pe primul plan, nu pe mine, pentru că sunt o persoană altruistă”. Toate numai prostii! Nu poţi să trăieşti pentru alţii, nu ai de unde să ştii ce au ei nevoie să experimenteze, iar în vremea asta tu îţi pierzi viaţa. Pentru că cei care spun că se dedică altora, de fapt, fug de ceea ce ar putea să facă însă cu adevărat: să-şi trăiască viaţa şi să-şi regleze conturile cu karma lor. E forma cea mai perversă de egoism!

- Acum eşti deja trainer. Cât timp ai alocat pe parcurs, câţi bani, câte lacrimi?

- Dacă mi-ar fi spus cineva exact câţi bani, cât timp, câte lacrimi, probabil aş fi folosit toate scuzele pământului să nu mă duc. Oricum, am fugit la început. Ba întârziam la cursuri, ba aveam altceva de făcut chiar în mijlocul lor... până când am decis să nu mă mai mint şi să nu mă mai ascund. În bani nu se poate cuantifica tot ce obţii de la aceste cursuri. Pentru că, la orice declaraţie de genul „e prea scump”, răspunsul interior vine: „Ce preţ pui tu pe viaţa ta?”. Lacrimi? Multe, dar de plâns plângeam şi înainte. Diferenţa e că atunci era de disperare, acum ştiu că e eliberare.

„«Călătoria» am descoperit-o împreună”

524 16 6- De ce ar trebui cineva să apeleze la astfel de cursuri?

- Ca să nu mai aibă nevoie de boli grave sau de evenimente devastatoare pe post de cartonaşe galbene. Totul e aici o şcoală, ai nevoie să treci prin tot felul de experienţe pentru a învăţa şi a te perfecţiona.

- Ce ai învăţat despre tine în tot acest timp de perfecţionare?

- Că m-am minţit mulţi ani, dând vina pe toţi şi pe toate pentru insuccesele mele, în loc să învăţ din ele.

- Dar despre cei din jurul tău?

- Că inerţia ne conduce atât de mult, încât suntem mai speriaţi de fericire decât de durere şi de dezastre. Când cineva se schimbă în bine, dar devine altfel decât cei trişti şi nefericiţi din jurul său primeşte eticheta de nebun, sectant, ciudat. E mult mai comod să stai să te plângi şi să dai vina pe alţii. Astfel, tu nu ai nicio responsabilitate, nu trebuie să faci nimic.

- Şi tu ai primit astfel de etichete? Cum le faci faţă?

- Nu le fac. La început puneam la suflet, încercam să mă justific. Acum îi înţeleg. Doare să vezi fericirea în faţă atunci când tu nu eşti dispus să faci nimic pentru a o obţine. Eu transmit vestea că eliberarea e cu putinţă. Cine e pregătit să asculte şi are nevoie de sprijinul meu sunt aici. Cine nu are tot dreptul să conteste.

- Soţul tău îţi împărtăşeşte punctul de vedere. Tu l-ai convins sau s-a întâmplat să aveţi aceleaşi viziuni?

- Noi am avut cumva evoluţii spirituale paralele şi tot ne împărtăşeam experiențele. Apoi am început să frecventăm aceleaşi cursuri, şi abia apoi am devenit un cuplu. „Călătoria” am descoperit-o împreună.

„Au trecut greţurile, aşa că am început să mănânc cu drag, am luat şi primele kilograme, au apărut  şi durerile de spate, dar bebe e super, încă are loc să danseze  în voie“

„Poate deveni Marea Iubire dacă amândoi ne dăm orgoliile pe... mute“

- Crezi în sufletul-pereche?

- Categoric!

- Crezi că ne întâlnim marea dragoste de mai multe ori în viaţă?

- Cred că întâlnim exact oamenii de care avem nevoie în momentele potrivite. Eu am iubit cu deschidere de fiecare dată, dar n-am ştiut să învăţ din defectele partenerilor mei. Credeam că menirea mea e să-i schimb pe ei. Iubim acelaşi tip de persoană, persoana de care avem nevoie ca să evoluăm, sufletul-pereche, care sigur nu va fi o iubire călduţă, ci una cu suişuri şi coborâşuri, cu lecţii de învăţat, cu lacrimi de fericire şi de devastare, dar care poate deveni Marea Iubire dacă amândoi ne suflecăm mânecile şi dăm orgoliile pe... mute.

„Avem o familie numeroasă, dar nu unită. Fata lui Paul nu poate încă să iasă din războiul orgoliilor pe care părinţii săi l-au jucat mult prea mult şi, deşi se înţelege minunat cu fetele mele, alege să stea departe, pentru a nu avea probleme acasă”

„Noile generaţii de copii sunt aici pentru a ne ridica vibraţiile şi energiile“

- Ce vă propuneţi să o învăţaţi pe cea mică atunci când va veni pe lume?

- Copilul acesta ne-a învăţat deja atât de multe şi ne somează să curăţăm tot mai mult, încât, zău, putem s-o învăţăm eventual chestii pământene, tabla înmulţirii, cum se face pizza şi aşa mai departe... Spiritual o vom asculta cu gura căscată, aşa cum facem deja cu Teresa şi cu Vanessa. Noile generaţii de copii sunt aici pentru a ne ridica nouă vibraţiile şi energiile, nu invers.

- Ce speri să-ţi rezerve viitorul?

- Vrem să scriem o carte împreună, să punem la punct o metodă de lucru pentru cuplurile în formare, să facem o casă, să ne bucurăm de copii, să dezvoltăm firma lui Paul şi să lansăm o platformă de blog şi vlog. Până una-alta, vă aşteptăm amândoi, pardon, amân...trei, în calitate de traineri, la seminarul susţinut de Brandon Bays la Sinaia, în ultimul weekend din mai!

Add comment


Security code
Refresh