Main menu

header

525 16 1de Gabriela Niculescu

Numele Elisabetei Lipă este echivalent cu performanța în canotaj. A fost declarată de Federația Internațională de specialitate cea mai bună canotoare a secolului al XX-lea, a obținut cinci medalii de aur, două de argint și una de bronz la șase Olimpiade și a fost de 25 de ori campioană a României. Este maestră emerită a sportului, deține gradul de chestor de poliție (echivalent cu cel de general) în cadrul Ministerului Administrației și Internelor, este președinte al Federației Române de Canotaj și președinte al Clubului Sportiv Dinamo București, are un mariaj fericit de 30 de ani și un fiu, Dragoș, de 17 ani. Elisabeta Lipă are o viață fascinantă, marcată de sacrificii, tenacitate, peripeții, echilibru și succes, pe care a depănat-o alături de noi, cu umoru-i caracteristic.

„Nu e ușor să stai în cantonament și să știi că altcineva îți crește copilul”

525 16 2- În copilărie ați făcut atletism, apoi baschet… cum ați ajuns la canotaj?

- Eu am prins alte vremuri, când sportul era prioritate națională și toți copiii erau mobilizați să facă mișcare și încurajați să aibă performanțe. Eram elevă în clasa a X-a, iar Clubul Sportiv Olimpia, la care am activat vreme de patru ani, a făcut o selecție națională și mi s-a părut interesantă descrierea antrenoarei de canotaj Pavel Ileana. Am zis că trebuie să încerc, să văd ce înseamnă disciplina aceasta, și astfel am ajuns să practic acest sport. Am plecat de acasă, de lângă părinți, la 500 de kilometri și la un alt regim de viață, iar după vreo două luni am vrut să renunț și să mă întorc lângă ai mei, însă au avut grijă antrenorii să n-o fac și, dacă n-am renunțat după două luni, n-am renunțat decât după 24 de ani. Am făcut sport din pasiune, și poate mulți nu înțeleg că în performanță poți s-o ai, dar consider că în tot ceea ce facem ar trebui să punem pasiunea pe primul loc.

- Cine v-a ajutat să depășiți greutățile din viața de sportivă?

- La performanța unui sportiv nu concurează doar antrenorul sau medicul, ci o echipă întreagă, plus familia, care are un rol extraordinar de mare. E esențial să știi că ai toată susținerea, mai ales în cazul nostru, în care unele eram căsătorite, altele aveam și copii. Nu e ușor ca mamă să stai în cantonament și să știi că acasă îți crește altcineva copilul, tatăl se ocupă să-l ducă și să-l aducă de la grădiniță, iar tu ești mamă de weekend. Eu ajungeam sâmbăta la prânz și plecam duminică seara, că ăsta îmi era programul. Nu mă oprea nimeni să fac naveta zilnic, dar la fel de bine conștientizam că, dacă fac lucrul acesta, stau degeaba în cantonament, că n-am cum să ajung la performanță. Și atunci, sacrificiile erau enorme. Bărbatul ca bărbatul, că nu era o tragedie că-l lăsam acasă, dar când sacrifici copilul este extraordinar de greu, însă important este să știi ce-ți dorești și cum să sacrifici toate aceste lucruri. Nu stăteam degeaba în cantonamente, era clar că îmi doream să fiu campioană olimpică, iar pe plan familial pierdeam mult, că nu puteam ține copilul cu mine acolo. Inima mea era ruptă în două, dar se vede că am reușit să găsesc un echilibru între aceste două planuri. Familia contează nespus, că dacă ai acasă un bărbat care-ți spune „Gata! Vino acasă, că eu nu mă descurc!”, deja gândul tău nu mai este la performanță, frământările sunt tot mai mari și randamentul scade, dar cred că eu am fost norocoasă să întâlnesc omul potrivit.

„Dacă generația actuală ar munci cât a mea, ar fi toată moartă”

525 16 3- Cu ce obișnuințe ați rămas după retragerea din sport?

- Aproape tot. Munca, dar sub o altă formă, mă trezesc la aceeași oră în fiecare zi, la 6:30 sunt în picioare, iar seara nu mă prinde ora 23:00 trează, și mănânc la fel ca atunci, n-am făcut niciodată excese.

- Dacă ați face o paralelă între generația dumneavoastră și cea de astăzi, cum ați descrie sportivii de atunci și pe cei de acum?

- Nici nu pot face o paralelă. Dacă cei din generația actuală ar munci la antrenamente cât cei din generația mea, ar fi toți morți. Și nu exagerez cu nimic. Dacă noi vâsleam în jur de 9.000 de kilometri pe an, cei de acum fac jumătate. Și principiile performanței au scăzut, nu mai au ambiție, motivație, dorințe, nu-i mai mișcă nimic când cântă imnul. Probabil totul pleacă din școală, acolo unde se inoculează principiile.

- Anul acesta sărbătoriţi 30 de ani de căsnicie. Cum a suportat soțul dumneavoastră cantonamentele de 11 luni pe an?

- Nu cred că i-a fost greu, cred că i-a plăcut, dovadă că suntem împreună și astăzi. (Râde!) Nici nu știu când au trecut cei 30 de ani de mariaj.

- Ce lucru v-a sudat cel mai tare relația?

- Niciodată nu l-am suspectat pe soțul meu de nimic și nu mi-am făcut scenarii de film fiind în cantonament. La fel cum nici el nu și-a făcut scenarii că suntem la Snagov 30 de fete și 30 de băieți în cele două loturi sportive. Pe Dragoș l-am crescut zi de zi singură, n-am acceptat nici mama, nici soacra lângă mine. Și când el avea 1 an și 4 luni, l-am pus pe soțul meu în fața faptului împlinit și i-am spus că plec la Snagov în cantonament. „Și cu copilul ce facem?”, m-a întrebat. I-am spus că găsim soluții și am luat o bonă internistă care a stat la noi până când a împlinit Dragoș 12 ani. Era puțin șocat, dar niciodată nu mi-a zis să nu mă mai duc sau să stau la cratiță, ba din contră, mereu m-a încurajat. Doar când m-am dus la cea de-a șasea Olimpiadă mi-a spus: „Nu, nu mai ești zdravănă la cap! Tu crezi că mai poți?” Și atunci i-am zis că, dacă nu încerc, n-am de unde să știu dacă mai pot. „Mă duc, încerc, dacă mai pot, bine, dacă nu, mă întorc? Dacă nici nu încerc, îți dai seama ce pățești cu mine, că o să-ți amintesc mereu că eu mai puteam și din cauza ta nu m-am dus?”, i-am zis. Și-a spus: „Bine, tată!”. Așa a fost felul său, deși n-a făcut niciodată sport de performanță, doar de plăcere. Culmea este că m-a înțeles mai mult decât soții sportivi ai colegelor mele, care le-au zis că ei nu pot sta fără ele. În concluzie, a existat mereu înțelegere și încredere între noi. Că de la suspiciuni și frecușuri pornesc certurile ce duc la ruptură.

„Dragoș are talent, mă moștenește”

525 16 4- Ce pasiuni are Dragoș și cu ce se ocupă? Face vreun sport?

- Face sport, dar nu face performanță, așa cum mi-aș fi dorit eu, însă îl înțeleg. L-am pus pe schiuri de la vârsta de 3 ani, de când eu eram în cantonament la Brașov, iar el urca împreună cu instructorul până la Postăvaru. Noi, fetele din lot, făceam cronometrări până sus, la cabană, și când ajungeam acolo cu sufletul în gât, el îmi făcea cu mâna, foarte relaxat: „Mama, ce faci, mama?” „Ce să facă mama? E vai de mama ei!”, îi ziceam. Dacă era să facă performanță, făcea în schi. Are talent și mă moștenește. Dacă îl vedeți cum schiază... Dragoș zboară, face balet pe schiuri, dar n-a avut unde să facă performanță și nici nu m-am gândit să-l trimit de acasă în afara țării. Era prea mult pentru mine, atunci când eram eu în cantonament îl vedeam doar în weekend, iar când m-am întors eu acasă să-l fi trimis pe el în străinătate, ar fi fost prea mult. Însă, îi fac aceste plăceri anuale, și în vacanțe mergem la schi. A mai făcut înot, a mers și la concursuri. Ce jale era pe tot bazinul la un concurs, țipa ca din gură de șarpe: „Știu că tu ai fi vrut să câștig, iar eu te-am dezamăgit!” I-am spus să facă mișcare pentru el, nu pentru performanță. Acum vrea să facă fotbal, dar e greu, pentru că este elev în clasa a XI-a la Liceul German „Goethe”, vrea să se axeze pe informatică, să meargă să studieze afară, are alte priorități, dar mă bucur că face mișcare. El ar vrea performanță, dar eu sunt conștientă că pentru asta nu poate merge zilnic la școală, să ia și note bune.

- Gradul militar v-a pus și greutăți pe umeri?

525 16 8- Nu mi-a pus neapărat greutăți pe umăr. Eu așa am primit educația de la părinți, am crescut cu o disciplină și cu un respect anume. Și când am plecat de acasă, la 16 ani, tata m-a adus în cantonament ca la armată, doar valiza de lemn îmi mai lipsea. Mama a fost foarte rezervată, și pe bună dreptate, deși atunci n-am înțeles-o, însă tata a zis că, dacă eu vreau, mă lasă. Lunar venea după mine și nu mă anunța niciodată, mă trezeam cu el acolo. Într-o zi, după-amiaza, veneam de la masă, și o colegă mă întreabă dacă nu e tata cel care mă aștepta. „E, e tata, ce să caute marți, la amiază, în cantonament?”, i-am zis. Când m-am apropiat, el era. L-am întrebat ce s-a întâmplat și l-am auzit: „Nu știi ce s-a întâmplat? Hai, fă-ți bagajul, mergi la antrenor și acasă cu tine!” Îmi urmărea mereu notele la școală. „Tovarășu’ profesor, dacă nu poate să facă și carte, și sport, la una renunță, și cu siguranță nu va renunța la carte!”, îi spunea antrenorului. Aveau o frică antrenorii, numai când îl vedeau nu știau cum să-l mai ia: „Ce s-a mai întâmplat, tovarășu’ Lipă?” „Am fost la școală, n-are media încheiată la nu știu ce, la nu știu mai ce... Păi cum, să-mi rămână fata repetentă?” Apoi îmi zicea mie: „Hai, ce stai și te uiți, du-te și fă-ți bagajul, că mergem acasă!” Asta era duritatea sa, și atunci nu-l înțelegeam. Mereu îmi ziceam că tata e nebun, era singurul tată dintre 50 (câte fete fusesem selecționate) care venea după mine. „Ce are, domnule, cu mine, de vine în fiecare lună?”, mă plângeam mereu. Țin minte că trebuia să dau Bacalaureatul, și antrenorul i-a zis să amânăm pentru sesiunea din toamnă, că se desfășura campionatul în aceeași perioadă a verii. „Ce campionat, bre? Niciun campionat! Ea se duce și-și dă Bacalaureatul, că altfel am luat-o acasă! Mă interesează pe mine campionatul, ea trebuie să învețe carte!” Și mânată așa de la spate, n-am avut alte variante.

„Tata împlinește 90 de ani și mă ceartă și acum”

525 16 9- Să înțeleg că a fost o educație în stil spartan...

- Suntem două fete la părinți, nu ne-a bătut niciodată și nu pot spune că am plecat la sport pentru că mi-a lipsit vreodată ceva. Nu-mi punea tata mașină de lux la poartă, dar am fost crescută așa cum sunt crescuți copiii la țară, cu frică de Dumnezeu, cu respect pentru cel de lângă tine și tot timpul îmi spunea: „Indiferent unde ajungi, să nu uiți de cei șapte ani de acasă! Degeaba vrei tu să fii respectată dacă nu știi să-l respecți pe cel din fața ta.” Tata împlinește 90 de ani anul acesta și mă ceartă și acum: „Cum, bre’, tu nu mă asculți pe mine?” „Păi ce să te ascult dacă eu îți spun că nu faci bine...” „Cum adică, tu-mi spui mie, nu? I-a vezi! Tu m-ai făcut pe mine sau eu pe tine?” Te doare capul dacă auzi ce conversații purtăm. (Râde!) Să vedeți ce-l ascultă Dragoș, el și acum merge în vacanțe la bunici să se relaxeze. Să-l vedeți pe bunicul când îi face teoria chibritului lui Dragoș... Dar fiul meu nu comentează niciodată, la mine mai spune ceva, dar la tata, niciodată. Revenind la grad, mi l-am dorit ca pe o încununare a succesului meu. Primul titlu olimpic l-am adus pentru Clubul Olimpia, și imediat după Jocurile Olimpice m-am transferat la Clubul Dinamo. Așa era atunci, sportivii cei mai buni optau pentru cele două cluburi, Dinamo și Steaua, iar aici erau răsplătiți cu grade militare. Lucru cu care mulți nu sunt de acord, însă sportivul este și el un om normal, și el muncește și vrea o stabilitate financiară, și el trebuie integrat în societate și vrea să se facă util. Toate Ministerele de Interne din această lume au campioni olimpici și mondiali. Eu sunt de acord ca sportivii să primească aceste grade, dar nu oricum, trebuie să aibă performanțe, să muncească pentru ele. E adevărat că pădure fără uscături nu există, dar asta nu înseamnă că trebuie să-i așezi pe toți în aceeași oală. Eu am pornit la Dinamo cu primul grad, cu prima tablă, și pentru fiecare decorație am muncit, am avut ambiție și performanțe.

- Apropo de ambiție, cum vă mențineți în formă?

- Mi-am luat brățară conectată la telefon și îmi arată câte calorii consum, câți pași fac, câți kilometri parcurg și mă ambiționează să mă depășesc zilnic. Mi-am fixat și un target, să nu treacă ziua fără să parcurg zece kilometri măcar de mers. Astfel păstrez un echilibru în ceea ce privește mișcarea.

- Cum vă vedeți la bătrânețe?

- Mi-aș dori să fiu ca acum, tânără și neliniștită! (Râde!)

„După două luni am vrut să renunț la canotaj și să mă întorc lângă ai mei, însă au avut grijă antrenorii să n-o fac și, dacă n-am renunțat atunci, n-am renunțat decât după 24 de ani”

„Soţul meu m-a înţeles mai mult decât soţii sportivi ai colegelor mele. Niciodată nu mi-a zis să nu mă duc în cantonamente, să stau la cratiţă, ba din contră, mereu m-a încurajat“

„Clubul Dinamo este deschis tuturor“

525 16 7- Mulți nu știu despre Clubul Dinamo că este deschis și publicului larg, nu doar celor care fac performanță. Spuneți-ne ce activități sportive se pot practica aici.

- Clubul Dinamo este unul de performanță, dar și de utilitate publică. Performanța vine din sportul de masă, și cu cât sunt mai mulți practicanți ai sportului de masă, cu atât mai mulți vor ajunge în grădina performanței. Clubul este deschis tuturor, în baza unui abonament. Sălile nu trebuie să stea încuiate și goale, ci trebuie exploatate. Avem săli de fitness, de lupte, de scrimă, de tir, terenuri de tenis, velodrom, piste de alergare, bazin de înot descoperit şi bazin olimpic acoperit. Tarifele sunt la îndemâna oricui își dorește să facă mișcare. De exemplu, un abonament full time la sala de fitness costă 150 de lei pe lună, unul day time (până la ora 15:30) costă 100 de lei, și avem și pachete pentru cupluri, în funcție de abonamentul ales, plătesc unul, iar al doilea este redus la jumătate, adică poate costa 225 de lei sau 150 de lei.

„Maşinile şi vilele nu reprezintă lux pentru mine“

- Ce vârstă v-ați da?

- 20 de ani. (Râde!)

- Care este cel mai mare defect al dumneavoastră?

- Vreau să fiu perfecționistă și nu-mi iese întotdeauna.

- Care a fost cel mai crunt moment de sărăcie?

- N-am avut astfel de momente.

- Ce înseamnă lux suprem pentru dumneavoastră?

- Faptul că trăiesc, că respir, că am prietenii lângă mine și că mă bucur de micile plăceri ale vieții. Alt lux nu am, mașinile și vilele nu reprezintă lux pentru mine.

Add comment


Security code
Refresh