Main menu

header

538 16 1de Gabriela Niculescu

Cornel Constantiniu este un artist complet, care, din păcate, se luptă de mai bine de un deceniu cu boala Parkinson, afecţiune ce îi supune zilnic viaţa unui adevărat test. Pentru a putea supraviețui, interpretul este supus din patru în patru ani unei intervenții chirurgicale de implantare a unui neuro-stimulator cerebral. În ciuda tuturor greutăților, își dorește, mai mult decât orice, să-și vadă nepoții crescând. Are trei, din partea celor doi fii, și încă doi vor veni anul acesta. Suferința nu i-a răpit bucuria de a trăi, ba din contră, marele cântăreţ ne-a oferit o minunată lecție de demnitate și umanitate, vorbindu-ne despre satisfacţiile care i-au mai rămas și despre Nunta de Aur pe care își dorește s-o sărbătorească împreună cu Domnița Constantiniu. Îi este dor de scenă, dar nu a renunțat la muzică, și nu demult a lansat cartea autobiografică „Zăpezile copilăriei”, dedicată fratelui său geamăn, Mircea, care s-a stins în urmă cu șase ani.

538 16 2„E greu pentru bolnavii de Parkinson să trăiască în România”

- Care este starea sănătății dumneavoastră și cum a evoluat boala până în acest moment?

- În urmă cu aproximativ 12 ani am avut prima operație pe creier, la Spitalul Universitar din Viena. Apoi, în anul 2009, dl George Becali a plătit următoarea intervenție pentru schimbarea aparatului implantat în creier, dar și recuperarea de trei săptămâni pe care le-am făcut tot acolo. Acum doi ani, aparatul mi-a fost înlocuit la Spitalul Municipal din București de o echipă minunată de doctori. De următoarea intervenție voi avea nevoie peste aproximativ doi ani, în funcție de durata de viață a bateriilor aparatului și de starea mea generală de sănătate. Sper din tot sufletul să existe atunci în România acest aparat, care se importă și care este extrem de costisitor.

- În ce constă tratamentul pe care-l urmați acum?

- Pentru Parkinson iau două medicamente. Însă, foarte greu se găsesc în farmacii și depozite, iar soția mea trebuie să le caute îndelung. Aceasta este o reală problemă pentru toți bolnavii de Parkinson, pentru că nu pot trăi fără aceste medicamente. Dar sunt fericit, pentru că la cel mai recent control medical rezultatele analizelor au ieșit favorabile.

„Soția, copiii, nepoții și muzica sunt sprijinul meu”

538 16 3- Care sunt limitările pe care vi le-a impus boala?

- Vorbesc cu dificultate și merg foarte greu, mă deplasez cu ajutorul unui scaun cu rotile pe care mi l-a donat o admiratoare a muzicii mele și căreia îi mulțumesc pentru gestul de omenie făcut. Activități precum tăiatul, cusutul sau scrisul cu creionul au devenit aproape imposibile.

- Ce vă ajută să depășiți psihic toate aceste încercări grele la care v-a supus viaţa?

- Soția, copiii, nepoții și muzica sunt sprijinul meu. Ascult mereu muzică, de la clasică, la modernă, autohtonă și internațională. Dintre interpreții de astăzi îmi place, de exemplu, Delia. Are o prestație artistică bună și o voce puternică. De când nu mai pot cânta, urmăresc toate concursurile muzicale la televizor. La Eurovision, de exemplu, am stat tot timpul cu pixul în mână și-am dat note concurenților, în timp ce comentam prestația lor împreună cu prietenul meu, artistul Cristian Popescu, din Brașov, la telefon, și-am fost foarte aproape de clasamentul final. Urechea muzicală și simțul rațiunii, slavă Domnului, nu m-au părăsit.

- Dacă minunata dumneavoastră soție nu v-ar fi fost alături, ce-ați fi făcut?

- Nu pot să-mi imaginez ce-aș fi făcut. Doar destinul ar fi decis. În ianuarie 2017 am împlini 50 de ani de căsnicie, Nunta de Aur, și sper ca Dumnezeu să ne îngăduie să-i apucăm amândoi.

„Joc table, mă plimb, mai mănânc o îngheţată”

538 16 4- Cât și cum vă sprijină fiii dumneavoastră?

- Cât le permite timpul, copiii și serviciul, dar în mod cert simțim sprijinul lor, cel puțin moral. Ambii băieți trăiesc împreună cu familiile lor în Germania, acolo unde au și serviciile, dar vin mereu în țară de Sărbători. Alexandru are 40 de ani și, împreună cu soția sa, Teodora, are doi copii, Paul, de 4 ani, și Ana, de 2 anișori, iar al treilea copil al lor este pe drum. Iar fiul cel mic, Mihai, de 33 de ani, împreună cu soția sa Beatrice, are un fiu, Artis, de 3 ani, și mai așteaptă un fiu în luna septembrie. Vorbim pe internet mereu și mă bucur că-i pot vedea pe toți cu ajutorul tehnologiei.

- Foștii colegi de breaslă vă mai caută? Cine vă mai sună și cine vă mai vizitează?

- Prietenii mei, actorul și interpretul Cristian Popescu și Dorin Anastasiu, mă sună frecvent. Dorin vine și mai des în vizită, pentru că el locuiește în București.

- Ce bucurii v-au mai rămas dincolo de familie și de muzică?

- Cea mai mare bucurie a mea este cea de a trăi! Îmi pare rău că în tinerețe nu mi-am dat seama de valoarea sănătății, dar acum le-o doresc tuturor, pentru că știu cât este de importantă. Altfel, mă bucur de jocul de table cu cine are timp pentru mine. În turneele prin țară cu Teatrul „Vasilescu”, jucam table cu Petre Geambașu în pauzele dintre spectacole. Ne omoram astfel timpul. Astăzi, joc cu cei care mai au răbdare. Soția mea, de exemplu, nu mai joacă, pentru că eu sunt bun la table, iar ea pierde mereu și se enervează. Apoi, mă mai bucur de o înghețată bună, de o plimbare în Parcul Herăstrău, în cărucior, și de oamenii care mă opresc pe stradă în mod constant.

„În «Zăpezile copilăriei» veți putea citi și întâmplări ca ale lui Creangă”

538 16 5- Care sunt gesturile prin care publicul și-a arătat dragostea față de dumneavoastră?

- Am „parcat” camioane cu flori în toată perioada petrecută pe scenă, însă cel mai mare cadou l-am primit atunci când foarte mulți admiratori mi-au spus că viața lor a fost înnobilată prin cântecele mele. Aceasta este bogăția mea și a familiei mele!

- În câți ani ați terminat de scris cartea autobiografică „Zăpezile copilăriei”?

- În șase ani, după moartea lui Mircea. Am scris-o cu un singur deget la mașina de scris, apoi, când n-am mai putut scrie, am dictat-o cunoștințelor. Am avut această dorință de a publica autobiografia în memoria fratelui meu geamăn, Mircea, care a fost artist plastic, grafician. Bunul meu prieten, Octavian Ursulescu, s-a ocupat de apariţia lucrării la Editura ProUniversitaria. Povestesc în carte perioada copilăriei noastre petrecută la Botoșani, apoi, amintirile din spectacolul „Prinț și cerșetor” în care am jucat amândoi la Teatrul Tineretului din București vreme de doi ani. În aceste pagini veți putea citi și întâmplări ca-n „Amintiri din copilărie”, a lui Ion Creangă, care sunt adevărate toate, nu fabulații. Câțiva prieteni mi-au și transmis că s-au amuzat copios lecturând-o. Am scris și considerațiile mele despre artă și despre prestația unui artist pe scenă.

„Când Mircea a murit, jumătate din mine s-a stins...”

538 16 6- Se spune că legătura între gemeni nu se pierde niciodată. Îl mai simțiți pe fratele dumneavoastră? L-ați visat vreodată?

- Sigur că da, îl visez foarte des. Și în carte am povestit cum am simțit incinerarea lui Mircea. În a treia zi după decesul său, timp de o oră, am avut niște arsuri înfiorătoare în zona stomacului. M-am dus în bucătărie și i-am spus Domniței că precis îl incinerează. După o oră m-a părăsit acea senzație, iar ulterior am aflat de la soția fratelui meu că momentul incinerării a coincis cu momentul în care eu am simțit arsurile. Înainte ca el să se stingă, tot timpul simțeam când urma să mă sune sau când urma să primesc o scrisoare de la el. Telepatia a funcționat întotdeauna între noi, iar acum sunt convins că mă veghează de Dincolo. La momentul lansării cărții am avut o putere supranaturală, am reușit să fac față evenimentului fără niciun efort, o zi întreagă, de parcă nici n-aș fi fost bolnav. Am urcat scările în cârje, fără niciun ajutor, am reușit să semnez autografe, am fost în formă și sunt convins că fratele meu m-a vegheat și mi-a dat acea putere incredibilă. Am spus-o și-am s-o spun mereu, când Mircea a murit, jumătate din mine s-a stins.

- De ce vă este dor?

- Îmi este dor de copilărie.

- Ce vă doriți acum cel mai mult?

- Cea mai mare dorință a mea e să-mi văd nepoții crescând. Îmi place să spun că stirpea Constantiniu merge mai departe.

„La Eurovision am stat tot timpul cu pixul în mână şi am dat note concurenţilor. Am fost aproape de clasamentul final. Urechea muzicală nu m-a părăsit...“

„Sunt convins că Mircea mă veghează de Dincolo. La momentul lansării cărții am avut o putere supranaturală, de parcă nici n-aș fi fost bolnav. Am urcat scările în cârje, am reușit să semnez autografe și sunt sigur că fratele meu mi-a dat acea putere incredibilă“

Rugăciune. Sau definiţia artistului.

538 16 7Într-o singură noapte, artistul s-a străduit din răsputeri să scrie o rugăciune. Din această rugăciune puteți descoperi definiția omului Cornel Constantiniu. Cuvintele au fost așternute pe hârtie fără pretenția de a fi om de litere, ci doar cu pretenția unui artist care întotdeauna a spus adevărul pe scenă, aceasta fiind cheia succesului său.

Rugăciune

Doamne, ajută-mă să spun adevărul celor puternici,

Să nu mint pentru a câștiga aplauzele celor slabi.

Dacă îmi dai noroc, nu-mi lua fericirea.

Dacă îmi dai putere, nu-mi lua rațiunea.

Dacă îmi dai succes, nu mă lipsi de umilință.

Iar dacă îmi dai umilința, nu-mi lua demnitatea.

Ajută-mi ca întotdeauna să văd reversul medaliei,

Ajută-mă, ca-n ciuda suferinței, să merg mai departe.

Ajută-mă, ca-n ciuda decepțiilor, să nu-mi pierd încrederea în oameni.

Învață-mă că a ierta este cel mai nobil gest omenesc.

Dacă-mi iei norocul, lasă-mi speranța.

Dacă-mi iei succesul, lasă-mi puterea de a trece peste eșec.

Dacă eu aș greși cuiva, dă-mi curajul să-mi cer iertare.

Doamne, dacă eu uit de Tine,

Tu să nu uiți de mine, prin iertare!

Şlagărele lui Cornel Constantiniu:

  • Lasă lumea să vorbească
  • N-aţi văzut cumva o fată?
  • Nu-ţi spun te iubesc
  • Dacă n-ai fi existat
  • O poveste de iubire

„Câinele Costică avea grijă să nu cad“

538 16 9- Sunteți un mare iubitor de animale. Povestiți-mi un moment în care prietenii necuvântători v-au fost alături la greu.

- Toată viața am iubit animalele, mai ales pe cele necăjite de soartă, fie ele pisici, câini sau cai. Acum am fost extrem de întristat de povestea aceea cu uciderea leului dintr-o specie pe cale de dispariție, din Zimbabwe. A lui Cecil... Când mergeam la fratele meu, în Africa de Sud, vizitam și rezervația de lei, îi îndrăgeam foarte tare. Când am văzut la televizor acea știre am fost consternat. Mie mi-au murit ambii câini, de bătrânețe, și am suferit cumplit. Mi-au rămas trei pisici, dintre care una are numai trei picioare, Băbuța (foto sus), care are 22 de ani și este preferata mea, o am de când avea o lună. Ea doarme cu mine și seara conversează, este de râsul lumii dacă o vedeți cum „vorbește”. Câinele Costică (foto jos) a murit de curând, la 9 ani. El mă însoțea mereu când mă deplasam cu ajutorul cadrului prin casă. Nu mergea nici în fața, nici în spatele meu, mergea tot timpul în lateral, avea grijă să nu cad. Iar dacă se întâmpla asta, începea să latre și fugea la bucătărie s-o avertizeze pe Domnița să vină să mă ajute. Era un prieten extraordinar!

Add comment


Security code
Refresh